Sângele pământului: secretul berii tracilor

Pe continentul nostru, au existat multe popoare consumatoare de bere încă din antichitate. Cei mai vestiţi dintre vecini, par a fi de departe tracii care, împreună cu frigienii, au fost descrişi de poetul grec, Arhiloh, drept popoare care „beau berea printr-un tub”. 

Ca mai toate populaţiile originare din zonele cuprinse între Munţii Balcani şi Rodopi, tracii erau descrişi de către scriitorii clasici drept oameni primitivi şi războinici, adevăraţi barbari. Primitivismul lor aparent poate fi atribuit, măcar parţial, faptului că, până la venirea romanilor, tracii nu se adunau pentru a forma comunităţi stabile precum oraşele. 

Singurele informaţii pe care le avem despre ei vin din partea grecilor, despre care istoria spune că ar fi interacţionat cu tracii în secolul al VIII-lea î.Hr.. Din scrierile greceşti reiese că, din secolul al V-lea î.Hr., tracii şi-au dezvoltat propriul stil de artă care împrumuta elemente de la cultura greacă, scitică şi persană. În mod deosebit, tracii au creat vase speciale din care se consumau băuturi în perioadele de sărbătoare. Un astfel de vas este şi vestitul corn cu cap de berbec, folosit des de lideri pentru a servi băuturi alcoolice.

Spre deosebire de vecinii lor macedoneni, tracii nu au reuşit să atingă o identitate naţională de durată. De-a lungul a câteva generaţii, o parte din Tracia a fost ocupată de celţi, lucru care a determinat apariţia unei migraţii masive a triburilor celtice la începutul secolului al III-lea î.Hr. Ca urmarea a unei expansiuni continue, ia naştere Regatul Celtic Tilis, situat relativ aproape de Munţii Balcani. 

Totuşi, până la 212 î.Hr, celţii au fost alungaţi din Tracia, iar observaţia lui Arhiloh referitoare la obiceiul tracilor de a consuma bere a fost realizată cu mult timp înainte ca celţii să îşi facă prezenţa în aceste regiuni. 

De fapt, se pare că obiceiul tracilor de a consuma bere este evidenţiat în marea legendă a lui Dionisis. Legenda spune că Dionisis,  numit de greci zeul vegetaţiei, al pomiculturii, al vinului, al extazului şi al fertilităţii era originar din regiuni îndepărtate, neospitaliere de la nord de Greci, mai exact din teritoriile Traciei sau Figiei, acolo unde băutura preferată era berea. Descoperirile istorice realizate de-a lungul timpului vin să susţină ideea că acest cult a luat naştere aici, în Tracia, unde oamenii îl numeau pe Dionisis zeul eliberator de anotimpul rece sau, aşa cum susţin mulţi specialişti, zeul berii. 

Pe măsură ce cultul a migrat spre Atena, berea începe să înlocuiască vinul pe care îl consumau grecii, ea devenind principalul liant social şi de bună dispoziţie în societatea elenă antică. În Grecia, odată cu zeul, au fost aduse şi reţetele fabricării acestei băuturii extrem de aromate, numită şi „sângele pământului”. Istoricii greci au consemnat că în zilele de sărbătoare, participanţii dansau, cântau şi consumau alcool până când corpurile lor tremurau de extaz. Oamenii credeau că secretul originilor dionisiene se aflau în vin şi bere, băuturi despre care spuneau că deţin ingrediente divine, capabile să redea extazul.

Unii istorici susţin că, de multe ori, Dionisis este întruchipat purtând o coroană din boboci de mac. Făcând legătura între efectele opiului şi extazul de care se vorbea în cronici, specialiştii se întreabă dacă nu cumva tracii obişnuiau să adauge opiu în bere. Această idee este susţinută şi de cercetările arheologice. Se pare că în secolele VI – V î.Hr. cultul lui Dionisis s-a infiltrat gradual în societatea şi cultura grecească. Odată ce a început să fie venerat, Dionisis a devenit extrem de influent. Aşa se face că, în secolul al IV-lea, în era lui Aristotel şi Platon, acesta devenise cel mai practicat ritual religios elenistic. 

Totuşi, este posibil ca Dionisis să fi fost doar zeul berii, aşa cum îl numeau tracii, fără să fi avut legătură şi cu vinul. Dacă acum, mai toată berea (cu foarte puţine excepţii) conţine hamei, ar trebui să subliniem că acesta este un ingredient al ei relativ nou. El a fost adăugat abia în jurul anilor 1000 – 1200 d.Hr.. Prin urmare, de-a lungul istoriei, berea nu a avut mereu acelaşi gust.

Berea fără hamei are un gust diferit de cea întâlnită la tot pasul, iar cunoscătorii spun că ea se asemănă foarte mult cu vinul. Lipsa hameiului amărui face ca gustul orzului şi al malţului să persiste în bere şi să îi dea un gust dulceag asemănător cu cel al vinului, ceea ce înseamnă că berea din antichitate era cu totul altă băutură decât cea pe care o ştim azi.

Asemănarea de gust dintre vin şi berea fără hamei a făcut ca mulţi oameni din antichitate să confunde cele două băuturi. Aşa se explică de ce vinul ca, termen, este întâlnit mai des printre relatările anticilor. 

Aşadar, este foarte posibil ca multe cronici, care relevă consumul de vin şi importanţa sa în viaţa cotidiană din antichitate, să se refere, de fapt, la bere sau şi la bere şi la vin. 

Totuşi, de-a lungul istoriei, pe lângă Dionisis au existat mai mulţi zei ce au fost idolatrizaţi şi veneraţi de popoare întregi. Unele scrieri susţin că Silenus ar fi fost un alt zeu grec al berii, un companion al lui Dionisis. În cele mai multe opere de ară el este redat drept un bărbat supraponderal, mereu binedispus şi turmentat care este susţinut fie de măgari fie de satirii lui Dionisis (creaturi mitice jumătate om, jumătate ţap). Lor li se alătura zeiţa sumeriană Ninkasi despre care se spunea că deţine reţeta secretă pentru crearea berii adevărate, zeul aztec al beţiei şi al fertilităţii, Tepoztecatl,  Mbaba Mwana Waresa, zeitatea din mitologia Zulu despre care se credea că ar fi creat prima bere comestibilă, Yasigi, zeiţă venerată în anumite părţi ale Africii etc. 

De asemenea, aşa cum grecii considerau că Dionisis era cel care inventase berea, egiptenii erau siguri că această băutură fusese creată de Osiris, care era asociat, în primul rând cu fertilitatea, moartea şi învierea. Osiris a fost considerat zeul care a introdus berea în ţinuturile în care locuitorii nu erau familiarizaţi cu vinul.

Prin urmare, mitologia ne arată importanţa berii în viaţa socială a oamenilor din antichitate. Dacă această băutură nu ar fi fost atât de îndrăgită de greci, este puţin probabil ca mitul lui Osiris să fi fost adoptat atât de repede şi la o scară atât de mare. Chiar dacă această confuzie de gust i-a determinat pe mulţi să creadă că berea este un alt tip de vin, unele scrieri şi mai ales, unele opere de artă susţin importanţa acestei băuturi şi prezintă fericirea şi încântarea cu care ea era consumată.