„Tunetul este impresionant”, scria Mark Twain, „dar fulgerul este cel care uimește.” Oricine a urmărit o furtună cu fulgere va înțelege ce a vrut să spună. Fulgerul este unul dintre cele mai impresionante fenomene ale naturii, luminând cerul într-un mod înfricoșător.
Potrivit U.K. Met Office, fulgerele lovesc planeta de până la 1,4 miliarde de ori pe an, sau de aproximativ 44 de ori în fiecare secundă, fiind mai mult decât un simplu spectacol de lumini.
Fulgerele joacă un rol esențial în menținerea echilibrului electric al Pământului. Contribuie la fixarea azotului, ajutând astfel plantele să crească. În plus, ajută și la curățarea atmosferei de poluanți.
Dar unele fulgere acționează mai puternic decât altele. În timp ce majoritatea fulgerelor măsoară între 3,2 și 4,8 kilometri în lungime, unele fulgere cu adevărat colosale, se bifurcă pe sute de kilometri. Dar cât de mari pot deveni fulgerele? Ar trebui să fim îngrijorați de aceste fulgere gigantice?
Fulgerele apar în norii de furtună atunci când o încărcătură pozitivă puternică se dezvoltă într-o regiune a norului și o încărcătură negativă se dezvoltă în alta, creând forțe electrice între ele.
„Un fulger este inițiat într-o regiune în care forțele electrice sunt extrem de puternice”, a declarat Don MacGorman, fizician și cercetător principal la Laboratorul Național de Furtuni Puternice al Administrației Naționale Oceanice și Atmosferice (NOAA) din Oklahoma. „Acestea devin suficient de puternice încât aerul nu mai poate rezista forței electrice și se descompune”.
Asta înseamnă că, pe măsură ce forța electrică crește, ea distruge puterea izolatoare a aerului, care, de obicei, menține zonele cu sarcini diferite separate una de cealaltă. Cercetătorii cred că acest lucru se întâmplă deoarece acumularea forței electrice excesive începe să accelereze electronii „liberi” – cei care nu sunt atașați de un atom sau de o moleculă – din aer, la rândul lor desprinzând alți electroni de atomii și moleculele lor, a declarat MacGorman.
Acest proces continuă, accelerând din ce în ce mai mulți electroni. „Oamenii de știință numesc acest proces o avalanșă de electroni și la asta ne referim când spunem că aerul se descompune”, a declarat MacGorman pentru Live Science.
Acest lucru creează în cele din urmă un canal foarte fierbinte în aer care acționează ca un fir, ale cărui capete cresc spre exterior, spre sarcinile pozitive și negative. Canalul în creștere conectează în cele din urmă sarcinile pozitive și negative, iar când se întâmplă acest lucru, declanșează un curent electric imens pe care îl cunoaștem sub numele de fulger.
Uneori, regiunea inferioară a unui nor, care conține de obicei sarcină pozitivă, nu are suficientă sarcină de una singură pentru a opri canalul. Așa că fulgerul continuă să crească, întinzându-se în jos spre sol. Pe măsură ce face acest lucru, atrage o scânteie ascendentă de la sol pentru a o întâlni, declanșând un fulger cu curenți electrici uriași care transportă o parte din încărcătura furtunii către sol.
Pe verticală, amploarea unui fulger este limitată de înălțimea unui nor de furtună, sau de distanța de la sol până la vârful acestuia, care este de aproximativ 20 km la cea mai mare înălțime.
Însă, pe orizontală, un sistem extins de nori oferă mult mai mult spațiu de manevră.
În 1956, Myron Ligda, un meteorolog din Texas, a folosit radarul pentru a detecta un fulger care se întindea pe o distanță de peste 160 km. La vremea respectivă, a fost recunoscută ca fiind cea mai lungă străfulgerare înregistrată vreodată. De atunci, progresele tehnologice au permis cercetătorilor să măsoare fulgere mult mai mari.
În 2007, cercetătorii au identificat un fulger deasupra Oklahomei care măsura 322 km. Dar numai un deceniu mai târziu, acest record a fost șters. În octombrie 2017, norii de deasupra regiunii Midwest au eliberat un fulger atât de mare încât a luminat cerul deasupra Texasului, Oklahoma și Kansas. Întinzându-se pe o distanță de peste 500 km de-a lungul celor trei state.
Fulgerul a fost atât de inedit, încât un grup de cercetători a publicat un studiu despre el în revista Bulletin of the American Meteorological Society, descriindu-l drept un „megaflash”. A fost unul dintre cele mai mari fulgere înregistrate vreodată.
Dar chiar și acel fulger a fost depășit. În 2018, un fulger deasupra Braziliei s-a întins pe o distanță de peste 709 km. Ținându-i pe meteorologi cu sufletul la gură. Cerul a doborât acest record, eliberând un alt fulger pe 29 aprilie 2020 – unul care s-a întins din Texas, până în Mississippi, acoperind 768 km.
În timp ce în mod tradițional, fulgerele au fost observate de la sol prin intermediul unor sisteme precum antene și radare, multe dintre aceste fulgere record sunt acum înregistrate cu ajutorul sateliților.
Dar chiar și cu aceste informații vizuale interesante, cercetătorii încă nu sunt siguri de mecanica precisă care stă la baza unor astfel de iluminări electrice de lungă durată. Mărimea norilor este aproape sigur un factor.
„Aceste megaflash-uri par a fi ca o secvență continuă de descărcări în succesiune foarte apropiată”, a declarat Christopher Emersic, un cercetător care studiază electrificarea furtunilor la Universitatea din Manchester, în Marea Britanie.
El emite ipoteza că, dacă un sistem de nori este foarte încărcat pe o suprafață mare, o serie de descărcări se poate propaga prin el ca un șir de piese de domino în cădere. „Dacă toate piesele sunt așezate fără un decalaj prea mare, una o declanșează pe alta într-o serie mare de căderi”, a declarat Emersic pentru Live Science.
Cu cât norul este mai mare, cu atât mai multe posibilități există pentru ca descărcarea să continue să se propage. Acest lucru înseamnă, de asemenea, că există probabil fulgere mult mai mari decât cele pe care le-am văzut deja.
În ciuda imaginii apocaliptice pe care o descriu, megafulgerele nu sunt neapărat mai periculoase decât fulgerele obișnuite. „Un fulger extins din punct de vedere spațial nu înseamnă neapărat că transportă mai multă energie”, a declarat Emersic.
Cu toate acestea, deoarece sistemele de nori din care își au originea sunt atât de vaste, megafulgerele pot fi dificil de prezis. „Cineva de la sol ar putea crede că furtuna a trecut, dar să fie luat prin surprindere de una dintre aceste descărcări extinse spațial, aparent de nicăieri”.
De asemenea, este posibil ca într-o lume în curs de încălzire să existe o creștere a tipurilor de furtuni care dau naștere megafulgerelor, a spus Emersic.
Deocamdată, însă, megafulgerele nu sunt atât de frecvente. MacGorman estimează că acestea reprezintă doar aproximativ 1% din fulgerele generale.
O furtună vulcanică și fulgere spectaculoase, provocate de o nouă erupție a vulcanului Etna
Fulgerele au proprietăți puternice de curățare a aerului. Ce a arătat o analiză surprinzătoare
Miliarde de fulgere ar fi dus la apariția vieții pe Pământ în urmă cu 3,5 miliarde de ani