Originile expresiei "în lumina reflectoarelor", care se referă la a fi în centrul atenţiei publice, sunt legate de un tip anume de iluminaţie a scenei, care a fost popular în secolul XIX.
”Lămâia verde” în lumina reflectoarelor nu are nimic de-a face cu citricele verzi, ci mai degrabă cu un compus chimic, oxid de calciu, cunoscut şi sub numele de var nestins.
La începutul anilor 1820, inventatorul englez Goldsworthy Gurney, a decis să îmbunătăţească activitatea oamenilor de ştiinţă ce au cercetat inaintea lui. El a dezvoltat un dispozitiv care ardea hidrogenul şi oxigenul pentru a crea o flacără extrem de fierbinte. Când Gurney a încălzit oxidul de calciu, în această flacără a produs o lumină albă intensă, numită ”lumina reflectoarelor”.
Un inginer militar scoţian, Thomas Drummond, a aflat despre munca lui Gurney şi prin 1820 a conceput prima utilizare practică a luminii reflectoarelor.
În 1837, lumina reflectoarelor a fost folosită pentru prima dată pentru a ilumina o scenă, la Covent Garden din Londra. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, teatrele utilizau în mod regulat această formă puternică de lumină, care poate fi concentrată într-un fascicul de lumină asupra actorilor la o anumită secvenţă de spectacol şi poate crea efecte speciale, cum ar fi lumina soarelui sau lumina lunii.
Cu toate acestea, un dezavantaj pentru lumina reflectoarelor este că fiecare lumina avea nevoie de cineva să o monitorizeze şi să facă ajustări la blocul de var ars. În plus, acest tip de iluminat s-a dovedit a fi un pericol de incendiu.
În 1879, Thomas Edison a demonstrat utilitatea primului bec electric şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea cele mai multe teatre au trecut de la lumina reflectoarelor la electricitate, care a fost mai sigură şi mai economă. Deşi lumina relfectoarelor nu a mai fost utilizată pe scară largă, expresia a rămas destul de frecvent utilizată.