Atunci când alături două gaze fără nimic care să stea în calea lor, ele se vor amesteca repede. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu majoritatea lichidelor. De exemplu, o picătură de cerneală va da unui întreg pahar de apă o culoare estompată şi uniformă.
În cazul osmozei, amestecul se petrece cu ajutorul unei membrane, cum ar fi pereţii subţiri ai porilor plantelor sau cutele instinelor. Membrana încetineşte amestecul, dar nu îl opreşte.
În cazul creaturilor vii, osmoza permite anumitor substanţe să treacă prin pereţi, în timp ce altele sunt împiedicate să o facă. Acest proces e decis, în parte, mulţumită structurei membranei şi, parţial, a structurii substanţei cu care aceasta intră în contact. Oamenii de ştiinţă cred că, în timpul osmozei, substanţele dizolvate trec prin spaţiile dintre molecule şi continuă să formeze membrana.
Substanţele care intră în contact cu o membrană, o împing şi exercită „presiune osmotică”. Partea substanţei dizolvate cu mai multe particule exercită presiunea osmotică mai mare şi, implicit, direcţia în care majoritatea traficului celular merge, începând de la regiunea cu cea mai mare presiune, până la cea mai mică.
Traficul este bidirecţional. Astfel, orice intră printr-o membrană osmotică, poate fi şi eliminat. În corpul uman, membranele venelor de sânge, de exemplu, lasă substanţele să treacă prin ele în mod constant. Astfel, mâncarea digerată este asimilată de sânge, iar reziduul de carbon iese din sânge prin plămâni.