Reincarnarea, ADN-ul spiritului

Gnosticii credeau in reincarnare. Dupa cum se stie, Evanghelia dupa Ioan este impregnata cu gnosticism, iar printre Parintii Bisericii se numara remarcabili gnostici: in primul rand Origene, dar si Clement din Alexandria, ori Sfantul Ieremia. Toti acestia au fost convinsi ca spiritul se reincarneaza, teorie antica a umanitati, intalnita la egipteni, indoeuropeni si in aproape toate marile doctrine ezoterice. Abia in anul 325 d.Hr. a inceput o ampla actiune de „purificare” a doctrinei crestine. Imparatul Constantin cel Mare, impreuna cu mama sa, Elena, scot din Noul Testament orice referinta la ideea reincarnarii. Iar al doilea Consiliu din Constantinopol le valideaza definitiv initiativa in 553 d.Hr., declarand reincarnarea drept erezie.

Desi argumentele folosite atunci erau de nivel metafizic, se pare ca un considerent foarte practic a primat: reincarnarea presupune salvarea tuturor, fie credinciosi, fie necredinciosi. Avand sansa unei noi vieti, spiritul se poate perfectiona in viitor, adica intr-o alta viata, indiferent de ceea ce face el acum. Asadar, macar teoretic, spiritul nu poate fi condamnat irevocabil, nici nu poate fi anatemizat, exceptand situatia unui pact cu Diavolul. Biserica Militanta nu are cum sa-l constranga la dreapta credinta si nici nu-l poate infricosa cu pedeapsa absoluta a iadului. Ceea ce a fost considerat intolerabil. Astfel, reincarnarea devenea erezie.

• Alege cel mai incitant fenomen paranormal!
• Galceava savantilor sceptici cu pasionatii paranormalului

Simboluri

Putini au inteles sau inteleg mesajul lui Iisus Hristos. El anunta ferm existenta vietii de dupa moarte, anunta o Judecata, precum si o reincarnare (unica si finala) a dreptilor, numita Inviere. In ce priveste Iadul, daca tinem cont de patimile christice, rezulta ca acesta ar putea deveni insusi Pamantul, adica viata in corp fizic, supusa nedreptatii, bolii, nevoilor si suferintei. Intoarcerea pe Pamant este o pedeapsa, o indepartare de Imparatia Cerurilor. In memorabilele versete ale invietii lui Lazar, Iisus afirma la un moment dat, adresandu-se Martei: „Eu sunt invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai/ Si oricine traieste si crede in Mine, nu va muri niciodata.” (Ioan, 11; 25-26). Astfel, e limpede ca doctrina crestina pune pret pe spirit si pe viata eterna.

Ideea de reincarnare se exprima cel mai pregnant in hinduism, cu toate ca si aici ea a trecut printr-o serie de reinterpretari. Cele mai vechi texte, Vedele (Rigveda) nu pomenesc nimic despre aceasta idee. Abia in Upanishade, vechea teorie a platii a fuzionat cu ideea de reincarnare. In Upanishade, identificarea Sinelui (atman) cu Absolutul (brahman) nu poate avea loc decat daca Sinele incheie ciclul infernal al existentei (samsara), adica sirul de reincarnari succesive. Salvarea inseamna oprirea revenirilor pe Pamant si nicidecum inmultirea numarului de reincarnari, cum pretind adeptii occidentali ai unui hinduism deformat. Nu este vorba aici despre o noua nastere; omul se naste o singura data, dar nu moare cu adevarat: din reincarnare in reincarnare, el nu-si schimba decat trupul, pana ce ajunge la adevarata libertate, in Nirvana. Principiul care dirijeaza calatoria dintr-un corp in altul este dorinta sau legea karmei. Scopul spiritualitatii hinduse este acela de eliberare de aceasta legatura karmica, pentru a se putea uni cu brahman. Prin Bakhti (curent de devotiune) se insista asupra harului divin ca unic mod de salvare. Omul nu este agentul propriei eliberari din ciclul reincarnarilor. Hinduismul culmineaza printr-o mistica a eliberarii, dar nu si prin explicarea raului si mortii prin reincarnare. Ideea de reincarnare, sub diferite forme si legi, a mai fost analizata si promovata si in culte ori curente ca Buddhismul, filosofia moderna si spiritismul precum si in randul rozicrucienilor si al antropozofilor.

Desi in prezent conceptul este mai degraba unul desuet, aceasta nu inseamna ca reincarnarea a disparut din peisaj. Ea se mentine, cel putin in credintele si istoriile oamenilor. Si exista chiar si unele relatari in acest sens- care, fireste, pot fi cu usurinta contestate – cuprinse in documente de specialitate. Destul de recent, autorii Peter si Mary Harrison au publicat o carte intitulata „The Children That Time Forgot” (Copiii pe care timpul i-a uitat), in care au strans o serie de dovezi extrem de interesante privind cazuri tipice de „reincarnari spiritiste”, dintre care cel putin cateva merita mentionate.

Mandy

Englezoaica Gillian divortase in urma unei puternice traume morale. Cea de-a doua fiica a sa, Mandy, murise imediat dupa nastere din pricina unei grave deficiente cardiace. Sfatuita de toti, Gillian a facut efortul de a-si uita complet trecutul: s-a mutat in alta localitate si s-a recasatorit in curand cu un anume George Seabrook. Au avut patru copii: Wendy, Sean, John si o fetita, nascuta in 1972, pe care au botezat-o Mandy (fiindca semana mult cu prima Mandy). Cativa ani mai tarziu, familia Seabrook face o excursie la tara, trecand intamplator prin localitatea Hunslet, acolo unde se afla mormantul lui Mandy I. Din acest moment incepe straniul: „Priveste, mami!”, striga Mandy aratand cimitirul cu degetul. „Acolo m-ai ingropat si era sa cazi lesinata pe sicriul meu!” Parintii n-au reusit sa scoata niciun cuvant. Muti, se priveau amandoi cu groaza. „Fraza lui Mandy m-a cutremurat pana in maduva oaselor„, isi aminteste Gillian, in timp ce George marturisea ca se simtea ca pe scaunul electric. Bineinteles, nimeni nu-i povestise micutei Mandy nimic despre prima intamplare, despre cimitir sau despre ceva in legaturea cu aceasta. Dar ea a dat si alte amanunte, unele mai curioase decat altele: a pomenit o mica bratara de argint cu brelocuri si o inscriptie, care ii fusese pusa in sicriu.

Intr-adevar, Mandy I fusese ingropata cu bratara sa, cadoul de la unul din unchi, un anume Patrick, pe care Mandy II nu-l vazuse niciodata. De altminteri, ea si-a amintit inscriptia: „Pentru scumpa mea Mandy, unchiul Patrick.” Aceasta fetita va relata si alte detalii de la inmormantare, cateva necunoscute mamei, dar adeverite dupa investigatii. Ea semana ca doua picaturi de apa cu prima Mandy si era convinsa ca s-a reincarnat. La 12 ani facea urmatoarea declaratie: „Imi amintesc ca am mai fost o data Mandy. Fiindca toata lumea era atunci destul de trista din pricina bolii mele, am revenit, ca prietenii mei sa nu mai planga.” Totusi, Mandy II dovedea si certe capacitati de clarviziune. Astfel, ea l-a interpelat intr-o zi pe tatal sau in legatura cu un anume Stevie, care era fericit acum pentru ca putea sa mearga.

Or, George Seabrook avusese un baiat, dintr-o casnicie anterioara, numit Stephen si alintat Stevie. Acesta fusese handicapat, cu ambele picioare paralizate si murise de mult. El era un subiect tabu: George n-a pomenit nimanui din noua sa familie despre acest copil. Darul clarviziunii, foarte manifestat la Mandy II, este esential si in el se poate gasi explicatia uluitoarei ei aptitudini.

Simon Brown

Intr-un alt caz, la varsta de 5 ani, Simon Brown isi va uimi mama, declarandu-i cu seriozitate: „Mami, eu nu traiesc acum pentru prima oara. Inainte locuiam pe o nava mare, plina de panze si corzi. Dar am cazut in apa, cu capul in jos, si m-am inecat.” Totusi, mama, Susan Brown, isi va reveni rapid din mirare, decretand ca micutul visase urat. Dupa catva timp, Simon reia povestea, adaugand ca apa era foarte murdara si ca se inecase impreuna cu cainele sau, de care nu s-ar fi despartit niciodata. Ulterior, intr-un moment de neatentie, baiatul scapa un borcan de dulceata care se face tandari sub ochii mamei. Inspaimantat, striga: „Aoleu! Sper ca n-o sa fiu de corvoada!” Cuvantul „corvoada” va produce o revolutie in familia Brown. Nimeni nu-l cunostea. Micutul Simon explica: era o pedeapsa aplicata marinarilor care greseau. Consta in munca fortata si reducerea ratiei de alcool si alimente.

Uimirea parintilor creste; copilul le relateaza cu amanunte viata de zi cu zi pe un velier (sustinea ca fusese pe o nava cu trei catarge). Intr-o zi soseste din Australia Peter Rawlings, prieten cu Greg Brown, tatal lui Simon. Acesta era marinar; el confirma toate spusele baiatului, inclusiv chestiunea corvoadei. De atunci familia Brown isi modifica radical convingerile privind fenomenul reincarnarii. Iata ce declara Susan: „Simon nu cunoaste pe nimeni care sa fie initiat in materie de jargon maritim. Cunostintele sale sunt vaste si foarte complexe; noi am ajuns la concluzia ca trebuie sa fi fost marinar inainte.” Iata acum opiniile lui Greg: „Stie mult mai multe lucruri decat mine, vasele cu panze n-au secrete pentru el. Cunoaste numele diferitelor panze, ale diferitelor cordaje. Mi-a explicat semnificatia arborelui artimon si care era rolul acestuia pe o nava cu trei catarge. Credeam ca inecul e o chestie dramatica. Faptul ca a murit deja o data nu il sperie deloc. Singurul lucru care il deranjeaza este murdaria apei in care s-a inecat! De parca asta ar schimba ceva.”

In legatura cu momentul inecului, Simon insusi relateaza urmatoarele: „O ceata imi acoperea ochii pe masura ce coboram catre adancuri. In jurul meu era multa liniste. Am vazut ca si cainele era langa mine. Nu stiu unde ne aflam, dar totul devenise mai limpede. Ma simteam obosit si pana la urma am adormit.” Cand s-a trezit, se numea Simon Brown, fiu al lui Susan si al lui Greg. Cazul Simon Brown este foarte interesant mai ales prin convingerea personajelor implicate ca baiatul poseda cunostinte pe care nimeni din anturajul sau nu le are. O asemenea situatie ar elimina posibilitatea clarviziunii. Dar, iata, apare acel Peter Rawlings, prieten bun al lui Greg Brown si marinar in marina comerciala. Existenta lui Rawlings trebuie neaparat retinuta, caci aici se reintoarce ipoteza clarviziunii.

Carl Edon

La noua ani, Carl Edon, copil englez din Middlesborough, sustinea infocat ca fusese pilot al Luftwaffe, in al doilea Razboi Mondial. Intr-o zi, el se apuca sa deseneze lucruri ciudate: insigne si embleme. Mama lui, care l-a surprins, recunoaste svastica. Uimita, il ia la intrebari, iar Carl raspunde cu inocenta: Astea sunt insignele pe care le purtam pe uniforma cand eram pilot”. Carl era, intr-adevar, un ins ciudat: la cinci ani a desenat carlinga avionului „sau”. Cunostea toate instrumentele de bord, precum si rolul precis al fiecaruia. A explicat ca se inrolase in aviatie la 18 ani si a fost instruit intr-o tabara militara. Despre unele obiceiuri de acolo isi aminteste astfel: „Mergeam intr-o sala mare, unde se afla doar o fotografie imensa a lui Hitler. Defilam cu capul intors catre Hitler si mana ridicata in semn de salut.” Isi insoteste vorbele cu exemplificari concrete. E capabil sa descrie cu exactitate uniforma aviatorilor germani.

Cat priveste accidentul care l-ar fi ucis odinioara, Carl Edon are amintiri precise. Sustine ca avionul i-ar fi cazut catre o cladire, iar redresarea n-a reusit. Sub impact, aparatul a fost strivit, iar piciorul drept i-a fost smuls. Moartea a survenit in incendiul care a devorat ramasitele avionului. Dar baiatul mai are si alte „amintiri”. El stie ca a fost fiul unui anume Frtiz, un om vesel pe care l-a iubit mult: „Era un tata foarte intelegator, ma facea mereu sa rad, ma plimba prin padurea care se invecina cu casa noastra. Stia totul despre natura si imi transmitea cunostintele lui”. Din activitatile copilariei germane, Carl isi aminteste cel mai bine taierea si stivuirea lemnelor.

Trebuie observat in cazul lui Carl Edon numele german al copilului englez. S-a dovedit ca familia Edon avea puternice relatii cu mediul german. Iata declaratia Valeriei Edon, mama lui Carl: „Cumnata mea este de origine germana si tatal ei a servit ca pilot in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Este oare o coincidenta faptul ca acest om a murit doborat de apararea antiaeriana engleza? La armistitiu, mama cumnatei mele a intalnit un englez si l-a luat de barbat. Cativa ani mai tarziu ei s-au stabilit in Marea Britanie, unde ea traieste si azi„. Aceasta declaratie pare a explica intregul caz. La fel cum si celelalte pot fi explicate prin cele cateva detalii cheie. Cum? Prin „prozopopeza„, termen propus in 1956 de parapsihologul Rene Sudre pentru a descrie schimbarea brusca – spontana sau provocata – a personalitatii psihologice.

… si totusi reincarnare

In anumite circumstante anormale, anumiti subiecti isi abandoneaza brusc personalitatea obisnuita si dobandesc o personalitate total diferita. Memoria le dispare, caracterul lor se transforma; ei au nume, idei si tendinte diferite. Noua persoana o poate cunoaste pe cea veche, dar vorbeste despre ea ca despre cineva strain, uneori ca despre un dusman. Aceasta alterare poate aparea spontan sau poate fi sugerata. Ea poate dura cateva momente sau ani intregi si nu este deloc vorba de o simulare, ci de un fenomen perfect autentic, cunoscut inca din Antichitate. Cunoscand aceste lucruri, este greu de spus cu exactitate ce fel de fenomen s-a manifestat in cele trei cazuri de pretinsa reincarnare mentionate anterior.

Reincarnarea in sine este o ipoteza ce nu trebuie exclusa din chestiune, in cel putin una dintre cele trei situatii ea putand fi explicatia valabila a celor petrecute. Insa capacitatile de clarviziune ale copiilor precum si aceasta posibilitate a convingerii unei persoane ca este altcineva decat in realitate, sunt premise solide, care atesta oricum manifestari de ordin paranormal, dar combat macar partial teoria reincarnarii.

Considerata ca invatatura spirituala, reincarnarea presupune existenta unei memorii a sufletului in care sunt incluse lectii pe care le avem de invatat in fiecare viata, cu scopul de a evolua. Un mijloc de a patrunde in memoria abisala este regresia hipnotica prin care putem accede la continutul vietilor anterioare. Poate singura dovada de necontestat a existentei reincarnarii este xenoglosia, vorbirea intr-o limba straina, necunoscuta subiectului. Se cunosc numeroase cazuri in care subiectii, sub hipnoza, vorbesc si chiar converseaza in limbi straine, unii dintre ei avand, in stare naturala, mari carente de cultura care fac imposibila cunoasterea unei limbi straine pe care, insa, in regresia hipnotica o cunosc la perfectie. Indubitabil, xenoglosia este legata de amintiri dintr-o viata anterioara. Tot astfel, starea de „deja vu”, dar si unele „amintiri” dintr-o viata anterioara spontane ale copiilor. Cu toate acestea, astazi putini mai cred in memoria sufletului si este de mirare ca se admite mostenirea genetica a trasaturilor fizice si de caracter, dar se refuza recunoasterea mostenirii karmice, ADN-ul nostru spiritual.

REVINO MAINE PENTRU A AFLA TOTUL DESPRE SPIRITISM IN URMATORUL EPISOD DIN MARATONUL DESCOPERA FENOMENELE PARANORMALE! Numerosi adepti ai spiritismului nu-l considera drept o religie, ci mai degraba o filosofie. Altii n-au nici o problema in a-l considera o religie, desi de-al lungul vremii spiritismul a fost denuntat de multi clerici drept erezie, conceptie anti-catolica, vrajitorie ori chiar satanism. Si totusi, multi cred in spirite si in doctrina spiritista. Tu ce parere ai? Vino maine pe Descopera.ro pentru a afla totul despre acest fenomen misterios.