Amintiri din Epoca de Aur

Daca cineva m-ar provoca sa-mi rezum amintirile din
timpul comunismului in trei cuvinte, i-as raspunde fara ezitare:
foame, frig si intuneric. Am copilarit intr-un cartier
marginas al Bucurestiului, unde apa calda si caldura erau un lux,
curentul electric se intrerupea cand iti era noaptea mai draga, iar
pe rafturilei alimentarei sedeau praful si celebrele, pe atunci,
tacamuri (resturi de pui), salam de soia si nechezol (un echivalent
insipid si dubios al cafelei). Retrospectiv, vad astazi
asa-numita Epoca de Aur precum o neguroasa si nesfarsita
iarna – din pricinile mentionate mai sus, anotimpul alb
era intotdeauna cea mai crunta perioada de peste an. O iarna «
rosie » in care toata lumea mima cate ceva: ei, Partidul si
Tovarasul, se (pre)faceau, an de an, ca idealul utopic si absurd al
lui Marx, omul multilateral dezvoltat, e din ce in
ce mai aproape, date fiind maretele realizari socialiste, noi ne
prefaceam ca traim bine, liberi si fericiti. Asta pana cand, in
vreun fel sau altul deranjam ceva, iar atunci organele de control
si represiune (de la meschinii activisti de Partid pana la Militie
si sinistra Securitate) ne pedepseau cu supra de masura.

Imi aduc aminte de o intamplare din scoala generala – ma jucam
impreuna cu colegii, in recreatie, iar la un momentdat am luat
buretele, imbibat cu apa si praf de creta, de pe tabla si am vrut
sa arunc cu el dupa un coleg. Nu stiu cum am facut, dar am nimerit
tabloul Tovarasului Nicolae
Ceausescu, tablou care domnea precum o icoana in fiecare
clasa. Zoaiele din burete s-au scurs pe mutra iubitului Conducator
si s-au uscat, schimonosindu-i si caricaturizandu-i figura.
Tovarasa invatatoare si o multime de alti tovarasi profesori din
scoala au explodat: in clasa noastra, nu se stie cum, tabloul era
protapit undeva foarte sus si nicio scara disponibila in acel
moment in scoala nu ajungea acolo pentru ca cineva sa curete chipul
manjit. Pentru involuntara mea subversiune am fost aspru
sanctionat: parintii mi-au fost chemati la scoala pentru a fi
mustrati in fata colegiului profesoral, mi-au dat nota 4 la
purtare si, intr-o comico-absurda ceremonie, mi-au luat cravata de
pionier (situatie in care, spre hazul alor mei, am stat un
semestru). Pe vremea aceea, avem un coleg de clasa, Spanu, care
desena pe ascuns avioane cu zvastici pe ele – o nebunie de
neinchipuit. M-am apucat sa desenez si eu cu el. Ceea ce nu m-a
impiedicat ca, atunci cand, la limba romana, am avut drept tema sa
compunem o poezie cu subiect la alegere, sa fac un elogiu in
versuri – prima mea poezie – inchinat zilei de 26 ianuarie (ziua de
nastere a multiubitului Conducator).

• Redescopera adevarata istorie a romanilor
• 10 chipuri ale comunismului din Romania

Era totul un cosmar? Cu siguranta, nu! Atata
vreme cat renuntai la spiritul critic in tot ceea ce inseamna
spatiu civic si-ti cautai eliberari si libertati interioare in
carti si idei (atatea la cate puteai avea acces intr-un regim care
cenzura tot ce parea „suspect”), puteai trece nevazut si nebagat in
seama de sistem. In aceasta ordine de idei, tanara filosoafa romana
Brandusa Palade a dezvoltat un concept foarte adecvat
pentru Epoca de Aur: libertatea minimala (aici intrand
arhicunoscuta Europa Libera, grupul de meditatie
transcedentala a lui Petre Tutea, concertele rock si festivalurile
de film de la Costinesti sau banalele cleveteli in familie sau
intre prieteni). In ceea ce ma priveste pe mine, am fost un copil
de multe ori fericit: blocul in care am copilarit a fost construit
si ocupat in 1979 numai de cupluri tinere, care un an sau doi mai
tarziu au… procreat. Am avut, asadar, o gasca uriasa de prieteni
si prietene, iar comunismul nu a reusit sa ne strice (intru totul)
copilaria.

de Marc Ulieriu (n.
1980)

Multumim din inima
Partidului!

Anii ’70 au fost draguti. Am amintiri placute din ei, dar nu
stiu daca pentru ca situatia era cu adevarat destul de buna –
economic vorbind – sau pentru ca o priveam cu ochii naivi si gata
sa se bucure de orice ai copilariei, iar parintii, bietii de ei,
incercau sa ne tina departe de problemele cu care se luptau ei, ca
doar eram copii. Probabil din toate aceste cauze.

Ca sa vezi ce tin minte oamenii din copilaria lor: o
amintire dulce de atunci e serbetul (pentru ca, dupa
aceea, n-am mai avut mult timp parte de el). In anii ’70,
se gasea serbet de cel putin zece feluri – cu arome
artificiale, evident, dar nu ne sinchiseam noi pe atunci de asta -,
care se vindea nu in borcane, ci in niste ciudate cutii din plastic
opac, albastru sau galben, cu o forma cum nici n-am mai vazut de
atunci. Iar bunica noastra dinspre mama ne dadea serbetul uns pe
paine – iarasi o chestie ciudata. Dar era bun.

Apoi au venit anii ’80 si n-a mai fost asa
frumos; dar, iarasi, cauzele arau amestecate: si situatia
se deteriorase, Ceausescu isi pusese in cap sa plateasca
datoria externa a Romaniei, drept care cred ca peste 80% din
productia de orice mergea la export, iar noi ne bateam pe ce
ramanea; iar pe de alta parte, acum si eu priveam situatia
cu ochii intransigenti si intoleranti ai adolescentei.

Spre sfarsitul anilor ’80 – in Bucuresti, cel putin – lumea
aproape ca nu mai vorbea despre altceva decat despre dificultatile
procurarii celor necesare vietii de zi cu zi si despre frustrarile
aferente.

Imi amintesc cum odata am stat, mai bine de doua ceasuri, iarna,
la o coada la oua si s-au terminat inainte de a cumpara si eu; am
venit acasa plangand, cu impresia oribila ca-mi irosisem doua
ceasuri din viata absolut degeaba, fara a izbuti sa contribui cu
ceva la aprovizionarea familiei. Obsesia procurarii hranei prin
sacrificiul ritualic al „statului la coada” ne isterizase pe
toti.

Dar, pana la urma, nu era chiar totul neplacut.
Din unele puncte de vedere, chiar duceam o viata mai
sanatoasa decat multi adolescenti de azi. Duminica –
singura zi libera din saptamana, fiindca aveam scoala si sambata -,
cum la televizor n-aveam ce vedea, plecam la patinoar, iarna; la
strand, vara; in parc sau „la baschet in curtea scolii”, in
celelate anotimpuri. Si ne distram, uitand de toate; spuneam zeci
de bancuri – trei sferturi erau dintre cele politice, care erau si
cele mai hilare – si radeam pana nu mai puteam.

Si uite asa, mai plangand, mai razand, au trecut 22 de ani de
viata in societatea socialista, din care trebuia sa facem – dupa
expresia repetata pana la saturatie in discursurile personajelor
politice ale vremii – o societate socialista multilateral
dezvoltata.

N-am mai ajuns pana acolo – din fericire – pentru ca a venit
revolutia si, in loc sa construim in continuare socialismul, ne-am
apucat sa (re)construim capitalismul, ceea ce facem si in momentul
de fata.

de Mihaela Stanescu (n.
1967)

Am cravata mea, sunt
pionier!

Aveam doar 10 ani in decembrie 89, asa ca o vedere clara si
obiectiva asupra comunismului din acei ani mi-ar fi imposibil de
realizat. Ca orice copil nascut in perioada predecembrista,
imi amintesc, mai degraba, de penarele de lemn, de cerneala
„Pelican”, de husele de banca si de halatele pe care le imbracam la
orele de chimie si la cele de ITP, de clasoarele cu timbre si de
surprizele de colectie din gumele de mestecat turcesti si
arabesti. Imi amintesc de uniforma de soim al patriei,
apoi de cea de pionier, de cantecele pionieresti pe care, sincer,
le-am repetat de atatea ori incat nici acum nu le-am uitat. Imi
amintesc de serile petrecute la lumina lampii cu gaz sau a
lumanarilor, de cartile lui Jules Verne si ale lui Alexandru Mitru,
de prajiturile „ponci”, facute din resturi, sau de brifcorul care
costa doar 2 lei si 50 de bani.

Imi amintesc discurile de vinil pe care erau inregistrate
povestile „Motanului incaltat”, ale „Copiilor capitanului Grant”
sau celebra „Petrica si lupul”. Cine poate uita desenele animate cu
Mihaela si Azorel, Lolek si Bolek, Lupul si iepurasul din „Nu
pagadi zait” sau serialele poloneze „Arabela” si „Norii negri”?
Cartile de colorat, soldateii de plastic, mingea de 35 de lei,
jucariile chinezesti cu cheita si trusa Optik din care puteai
mesteri tot felul de lunete si binocluri.

Cozile la paine, lapte, carne si altele nu ma
impresionau. Doar ca ma plictiseam groaznic asteptand sa ajungem
„mai in fata”. Nu stiam alternativa, asa ca eram convins
ca totul este normalitate. Chiar imi placeau crevetii vietnamezi,
conservele de peste si painea intermediara unsa cu marmelada. Imi
amintesc vag chiar si momentul in care programul TV s-a redus la
doua ore dedicate exclusiv osanalelor pe linie de partid si
murmurele oamenilor care se intalneau la piata. Cineva aruncase
zvonul ca asa va fi de acum incolo si ca nu vom mai avea parte de
„varietati” decat de Revelion.

A fost o lume diferita, cu bunele si relele ei, pe care
mintea unui copil nu le putea discerne. A fost o lume cu
un sistem de valori opus celui de astazi, la care noi, cei mici pe
atunci, am minti daca am spune ca nu ne adaptasem. In fond, in anii
copilariei, chiar este posibil totul…

de Adrian Nicolae (n.
1979)

Trei culori cunosc pe
lume!

Nu vreau inapoi Comunismul. Sunt nostalgic doar dupa
padurile copilariei mele…

Pentru mine, Revolutia din ’89 (pardon, lovitura de stat mascata
de moartea si suferintele a mii de romani nevinovati) a venit pe
cand aveam taman 13 ani jumatate. Prin urmare, o buna parte din
copilaria mea s-a petrecut in perioada socialist-comunista a
Romaniei; am prins ultimii ani din regimul lui Ceausescu.

Despre perioada neagra a stalinismului, aveau sa-mi povesteasca,
tristi, bunicii; imi aduc aminte si acum sudalmele crancene ale
bunicului meu (Dumnezeu sa-l odihneasca!) la adresa sacalilor rosii
care i-au luat cu forta caii, vacile si alte animale la colectiv.
Cine ii mai pastreaza in memorie pe taranii autentici,
cunoaste relatia indescriptibila pe care o aveau acesti oameni
absoluti cu animalele din ograda.

Dupa cum se poate vedea din fotografia alb-negru de mai jos,
facuta acum multi ani, nu am scapat nici eu de cravata rosie
atarnata de gat. Ca orice alt copil din generatia mea, am
frecventat si organizatia micilor cercetasi ai regimului comunist,
denumiti pompos si total aiurea, Pionieri… de parca
activam in domenii de pionierat ale stiintei si cunoasterii sau
exploram cine stie ce taramuri ascunse?!

Sincer va spun, ma incearca un serios sentiment de nostalgie
cand imi aduc aminte de perioada aceea. O fi din cauza ca se
suprapune cu anii frumosi ai copilariei, nu stiu ce sa va
spun….

Parca pe atunci oamenii erau mai buni, mai destepti, mai uniti,
mai frumosi si chiar mai aproape de Dumnezeu, in ciuda ateismului
oficial propagat cu aplomb peste tot. Nu erau atat de disperati
dupa avere si faima, precum dezorientatii din prezent. Nu erau atat
de grabiti. Nici nu erau cretini, analfabeti, dezaxati sau
mitocani, cum sunt – in opinia mea – majoritatea romanilor din
zilele noastre.

Nu aveau 80 de canale TV, sute de reviste si ziare, nu
exista Internet. Prin urmare, vroiau, nu vroiau, mai deschideau o
carte, mai vedeau un spectacol de teatru, macar din plictiseala
decat din convingere, si tot era un lucru bun la final.
Fara atat de mult stres si factori externi deranjanti, erau
obligati sa-si vorbeasca si sa se priveasca mai mult. Alt aspect pe
care azi, din nefericire, l-am pierdut. Aceasta este insa o alta
poveste, si va spun ca mi-ar lua pagini intregi daca intru in
ea.

Una peste alta, ca tot e la moda sa regreti ceva din perioada
vechiului (Oh, Doamne, cum au trecut 20 de ani?) regim, eu
regret aerul de atunci. Era mai curat. Nu existau atatea
masini care sa ne ucida si sa ne imbatranesca incetul cu incetul,
cum se intampla azi. Si inca un aspect care vad ca scapa tuturor,
nostalgici sau nu:

Oameni buni, pe atunci, Romania avea inca o Natura relativ
intacta. Muntii si dealurile erau impadurite, existau zone
salbatice, unde te puteai delecta cu aparitia fugara a
animalelor salbatice. Cand ma uit la halul in care a ajuns astazi
mediul ambiental al Romaniei, regret din tot sufletul perioada in
care vana doar Ceausescu si acolitii sai, iar vilele si casoaiele
care apareau in rezervatiile naturale tarii, se puteau numara pe
degetele mainilor.

Atat.

Sper sa fiu iertat si inteles…

de Nicu Parlog (n.
1976)

Partidul, Ceausescu,
Romania

Pentru ca nu aveam mai mult de doi ani la Revolutie, pare o
nebunie sa imi dau cu parerea referitor la Comunism, din
perspectiva nostalgica. Totusi, felul in care doctrina, viata si
oranduiala acelor vremuri sunt percepute de tinerii zilelor
noastre, cei care nu au prins perioada respectiva, ar putea fi la
fel de relevant ca amintirile de atunci ale parintilor si bunicilor
nostri. Asta acum, cand intre generatii exista probleme de
comunicare si intelegerea acestei perceptii ar putea servi la
identificarea radacinilor conflictului.

La fel ca toti cei de un leat cu mine, am aflat despre
comunismul romanesc de la rudele mai inaintate in varsta, din unele
lecturi, din filme si din anumite reportaje si emisiuni televizate.
Desi raportul bine-rau din toate aceste informatii la care am avut
acces inclina simtitor balanta spre partea negativa a lucrurilor,
am inteles ca, in Romania, comunismul a avut si partile lui
bune.

Stiu ca in comunism granitele spre occident erau
inchise, accesul fiind permis, greoi si controlat, numai
catre Bulgaria, Ungaria, RDG si URSS. Asta era valabil si pentru
produsele de orice fel. Programul TV dura zilnic de la ora
20 pana la ora 22 si includea exclusiv jurnalul de stiri si
„Cantarea Romaniei” sau congresele de partid filmate. De
asemenea, curentul electric era intrerupt frecvent, chiar noptile,
copiii fiind siliti sa studieze la lumina lumanarilor. Caldura si
apa calda lipseau, de asemenea, in instante repetate. Mancarea era
putina, iar cozile la carne si lapte se intindeau pe distante
foarte mari, asteptarea era indelungata, multe produse se
rationalizau si multi oameni ramaneau pagubiti. Femeilor
le erau interzise intreruperile de sarcina, lege care a condus la
un adevarat genocid, deoarece multe gravide apelau la metode
empirice de avort, ceea ce provoca, adesea, infectii si decese.
Libertatile erau ingradite, libertatea de expresie
si de opinie nu existau, iar abaterile erau aspru pedepsite.
Cenzura functiona draconic in presa, cinematografie, teatru si
literatura. Securitatea urmarea tot, infricosa si executa arestari
abuzive, aruncand oamenii in puscariile comuniste, de iad. Militia
batea abuziv suspecti si, uneori, martori. Se organizau silit
manifestatii de adoratie fata de conducator, iar cei care doreau sa
paraseasca tara erau considerati dusmani ai poporului. Cu siguranta
lucrurile rele erau in numar mult mai mare… si multe alte exemple
mai pot fi date.

In acelasi timp, comunismului i se gaseste o oarecare cautionare
prin ceea ce s-a construit propriu-zis in perioada acestui regim;
prin perenitatea lui in sensul bun. Trebuie sa vedem si sa
recunoastem ca 90% din ceea ce exista astazi in Romania si
in Bucuresti – cladiri, drumuri, poduri, baraje, constructii de
orice fel, linii de metrou, de tramvai si troleibuz, adica
infrastructura, Casa Poporului, a doua cea mai mare cladire din
lume, toate acestea au fost construite si puse la punct in timpul
comunistilor (desigur, ne putem intreba cum ar fi aratat
Romania daca comunismul nu ne-ar fi trecut niciodata granitele). De
asemenea, toata lumea avea locuinte, proprietate personala, sau cu
chirie modica la stat. Toti aveau locuri de munca, erau luati de pe
strazi si integrati in sistem. Era o inregimentare fortata, dar
nimeni nu era lasat pe dinafara; constiinta comuna ce caracteriza
societatea comunista avea loc – aparent – pentru toti.
Infractionalitatea era foarte scazuta sau controlata,
masurile militiei impotriva talhariilor si a altor incalcari de
legi fiind neinduratoare.Toti oamenii beneficiau de
asistenta medicala gratuita, nu trebuiau sa aiba bani pentru a face
o vizita la medic si a li se rezolva problemele de sanatate. Cel
mai important, infrastructura romaneasca de astazi are la baza, in
conceptia mea si atat cat am putut intelege, eforturile unificate
ale oamenilor din timpul comunismului. Ca un exemplu al eficientei
masinii de lucru comuniste, recent am aflat despre o comparatie
graitoare intre construirea de acum 22 de ani a Pasajului Unirii si
travaliul prin care trece formarea celui din Baneasa zilelor
noastre. Cel dintai a fost finalizat in 1987, dupa 34 zile de
munca, iar „al nostru”, mult mai scurt, nu s-a terminat nici dupa
doi ani si jumatate de chin, soldandu-se si cu o viata
pierduta.

Nu in ultimul rand, se zvoneste ca in decembrie ’89, Nicolae
Ceausescu reusise sa acopere in intregime datoriile externe ale
tarii; pentru ca tot traversam o perioada in care se vorbeste mult
despre rata uriasa de indatorare a Romaniei. Cu bunele lui, cu
relele lui, comunismul a fost, in mare, un episod destul de
intunecat din istoria romanilor, anuland individul si procedand la
negarea naturii sale. Aplicat poate mai flexibil, mai
putin extremist, cu o comunicare deschisa spre lumea exterioara,
oamenii l-ar fi perceput altfel si poate ca nici nu ar fi fost
inlaturat la fel de violent. Altfel spus, ideologia suna seducator,
insa punerea ei in practica a produs cu totul altceva fata de ce
promiteau manualele.

de Alexandru Safta
(n.1987)

________________________

SPUNE-TI PAREREA! Povesteste-ne si noua cele
mai pregnante amintiri care ti-au ramas din comunism (daca te-ai
nascut inainte de 1989) sau cum percepi tu comunismul romanesc din
perspectiva povestilor si amintirilor celor dragi tie (daca te-ai
nascut dupa Revolutie). Crezi ca era mai bine sau mai rau pe vremea
lui Ceausescu?