Corvinestii – o dinastie sclipitoare

Romanilor nascuti in Ardeal nu li s-a permis vreme indelungata
sa-si dezvolte o cultura si o religie specifica, in consens cu cea
a „fratilor” de peste granita. In general, transilvanenii erau
priviti si tratati ca niste musafiri in propriul lor stat condus de
straini si ctitorit de o biserica straina. In spiritul acestei legi
nescrise, orice reprezentat al poporului roman trebuia sa faca
concesii si sa adopte cutumele religioase si culturale ale
stapanitorilor. Asa se face ca Ardealul a dat istoriei
elemente valoroase in domenii diferite, fie militare, politice sau
culturale, insa ele au fost pierdute pentru noi. Ascensiunea
ierarhica a fost platita cu un pret, iar astazi, istoria maghiara
ii revendica in paginile ei.

Una dintre cele mai ilustre figuri romanesti este Iancu de
Hunedoara (Ioan, care a devenit Iancu pentru a evita confuzia de
nume cu un alt frate, Ioan de Hunedoara), iar nobila sa familie
reprezinta unul dintre cele mai graitoare exemple ale asimilarii
elementelor romanesti de catre alte culturi. Acest proces a
dat statului ungar pe unul dintre cei mai mari generali ai sai,
Iancu de Hunedoara, pe unul dintre cei mai straluciti regi, Matei
Corvin si un ilustru arhiepiscop si diplomat: Nicolae
Olahul.

Vitejia le curgea in
sange…

Descendenta romaneasca a Corvinestilor este, pentru istoricii
romani, mai presus de orice indoiala. Tatal lui Iancu era Voicu,
care era, la randul sau, fiul lui Serb. Cum se pare ca
vitejia era o trasatura de caracter gravata in tiparul ADN al
Corvinestilor, Voicu primeste in anul 1409 de la regele Sigismund
domeniul regal al Hunedoarei, ca o rasplata pentru „stralucitele
sale merite”. Acest mic teritoriu este doar primul dintre
cele care vor intra in anii urmatori in posesia familiei. Data de
nastere a viitorului mare om politic si de arme este incerta, insa
documentele istorice indica anul 1386 ca fiind anul nasterii lui
Ioan sau Iancu. Desi acesta nu apare in clar, ea poate fi dedusa
din descrierea faptelor si campaniilor acestuia. Astfel, intre anii
1431-1432, il aflam in subordinea Episcopului de Zagreb, avand in
comanda sa 12 calareti. Mai departe, isi desavarseste cunostintele
tehnice militare timp de doi ani sub comanda ducelui Milanului,
Filip. Se reintoarce in tara, iar in 1435, primeste din partea
Imparatului Sigismund un nou domeniu, districtul Comiat din Banat,
ca o garantie pentru suma de 1500 de florini pe care o impumutase
regelui. Trei ani mai tarziu, Iancu devine Ban de
Severin. Situatia materiala infloritoare a familiei le
permite sa-si imprumute conducatorii, avizi de fonduri pentru
sustinerea materiala a luptelor in care erau angajati.

Astfel incat, in 1439 il gasim pe noul rege Albert dator celor doi
frati, Iancu si Ioan, cu 2757 de florini, reprezentand cheltuielile
facute cu apararea cetatilor Severin, Gureni, Orsova si Mehadia.
Drept garantie pentru aceste sume mari, primesc in custodie alte
targuri din comitatul Bodrog. Pentru sumele pe care le
investesc in echipamentul militar si in costurile de expeditie, cei
doi primesc zalog districtul Icus din Timisoara, targul Marginea si
alte donatii importante: comunele mari din comitatul Hunedoarei si
domeniul Bosar din Banat, impreuna cu toate satele si veniturile
sale. Aceasta ultima donatie este o rasplata si un semn de
apreciere pentru vitejia de care Ioan a dat dovada in timpul
luptelor cu turcii din Muntenia.

In fruntea regatului
Ungariei

In 1441, o noua donatie, de data aceasta, facuta numai lui Iancu,
prin care ii revine targul Dobra din comitatul Hunedoarei. Tot in
acest an, Iancu devine Voievod al Transilvaniei si comite de
Timisoara. Iancu avea sa paseasca pe cea mai inalta treapta
ierarhica abia cinci ani mai tarziu, in 1446, cand moartea regelui
Vladislav il propulseaza in functia de guvernator al Ungariei, ales
la data de 5 iunie. Personalitate chibzuita, Iancu de Hunedoara isi
da demisia din aceasta functie sase ani mai tarziu, din cauza
acelorasi nobili care ii propusesera scaunul. Regele care
i-a urmat, Ladislau Postumul, nu poate inchide ochii in fata
meritelor acestui nobil roman, prin urmare, ii ofera, in semn de
recunostinta pentru meritele sale si serviciile pe care le adusese
statului maghiar, orasul si districtul Bistritei, precum si
demnitatea de comite perpetuu al Bistritei.

Tot ca o incoronare a faptelor sale meritorii, regele
Ladislau hotaraste ca la blazonul Corvinestilor sa se adauge, pe
langa corbul cu un inel in cioc (de unde si numele familiei), si
stema unui leu in picioare tinand o coroana de aur, un simbol al
vitejiei familiei si o incununare a serviciilor aduse
statului. Un an mai tarziu, i se intareste posesiunea unor
cetati si districte si primeste titlul de capitan suprem al armatei
unguresti. Dupa cum indica documentele vremii, nici unul dintre
contemporanii sai nu era mai vrednic sa poarte acest titlu in
timpul neostoitelor lupte cu armatele turcesti conduse de catre
Mahomed al II-lea.De altfel, indelungata problema turceasca l-a
tinut ocupat pe Iancu de Hunedoara pentru mai bine de doua decenii.
Din 1437, cand il intalnim luptand impotriva acestora la
Semendria, Iancu devine o prezenta nelipsita pe campul de lupta. In
1441, lupta impotriva pasei Isak, la Belgrad, un an mai tarziu
poarta o victorie impotriva lui Mezed pasa, distruge un detasament
turcesc la Portile de Fier si mai tarziu, decimeaza o mare parte
din armata dusmana, luand cu sine o prada uriasa. Marea
expeditie impotriva turcilor pe care o conduce in 1443 il poarta
chiar in inima Balcanilor. Insa nu intotdeauna sortii s-au aratat
de partea marelui comandant. In 1444, armata lui Iancu este
infranta, iar regele Vladislav este ucis pe campul de lupta. Peste
trei ani, armata ungara reia ofensiva de alungare a turcilor din
Europa si de cucerire a Constantinopolului, insa cu aceleasi
rezultate.

Cea mai mare victorie, o
infrangere definitiva

Ultimul razboi si, in acelasi timp, ultima victorie rasunatoare
purtata de Iancu, s-a dat la Belgrad, in anul 1456. In acea
perioada, Belgradul era considerat a fi „cheia regatului Ungariei”,
ceea ce il transforma intr-o tinta importanta pentru inamici,
reprezentand in acelasi timp si o pozitie strategica pe harta
luptelor militare in scopuri politice. In acel an, Mahomed
al II-lea purcede la realizarea dorintelor sale care vizau marirea
Imperiului Otoman, astfel incat pleaca in cucerirea Belgradului. O
armata uriasa a fost mobilizata in acest scop. Sursele indica un
efectiv de 200.000 de oameni, 300 de tunuri si 200 de
vase.
Experimentat in luptele cu turcii, Iancu nu se lasa cu nimic mai
prejos. Intareste garnizoana orasului, o pune sub comanda
cumnatului sau, Mihail Szilagyi, si aprovizioneaza armata cu toate
cele necesare. Batalia de la Belgrad nu a durat mult. Datorita
ingeniozitatii comandantului roman, turcii dau bir cu fugitii,
lasand in urma lor o prada uriasa. Vestea infrangerii grozavului
comandant turc, Mahomed al II-lea, produce un val de bucurie si de
speranta in intreaga Europa, ingrijorata de soarta care o pastea. O
eventuala cucerire a portilor Europei de catre turci ar fi schimbat
pentru totdeauna harta politica si administrativa a „batranului
continent”.

Faptele de vitejie si de eroism ale comandantului roman nu mai
atinsesera niciodata asemenea culmi, iar recunoasterea suprema a
venit din partea Papei, care l-a numit „atletul cel mai
puternic – unic – al lui Hristos”.

Bucuria tuturor fu de scurta durata. In fond, „atletul cel mai
puternic al lui Hristos” nu era decat un om, un om supus greseilor,
dar si bolilor. In acea perioada, Moartea Neagra, ciuma, umbla
printre oameni, arzandu-i cu rasuflarea sa grea, aducatoare de
moarte. O asemenea boala necrutatoare nu facea concesii si nu tinea
cont de statutul social al celor pe care ii alegea. In decursul a
cateva luni, bucuria s-a transformat in tristete, iar locul
culorilor bucuriei a fost luat de cel al doliului. In data
de 11 august 1456 Iancu de Hunedoara era deja prea obosit pentru a
mai lupta cu ciuma. Moare la Zemun, fiind plans de intreaga sa
armata pe care o comandase cu atata pricepere. Dupa
dorinta sa, este inmormantat la Catedrala Alba-Iulia, alaturi de
fratele sau. Un omagiu pe masura vietii pe care o lasase in urma
comandantul roman, scrie Ioan de Capistrano, un calugar-ostas care
luptase alaturi de Iancu de Hunedoara: „a cazut coroana
regatului; s-a stins lumina lumii”.

Iancu de Hunedoara, romanul

Asa cum am aratat, Iancu, fiul lui Voicu, a trebuit sa se respecte
regulile si cutumele unei societati majoritare, pentru a putea
creste in scara ierarhica. De altfel, acest politician si om de
arme a avut norocul de a se naste intr-o familie buna, unde
abilitatile pe care altii le deprind in armata, erau integrate in
mosteniterea culturala si, de ce nu, genetica, a familiei
Corvinestilor. Atat Iancu, cat si fratele sau, Ioan, nu au facut
decat sa duca mai departe bunul renume al tatalui lor, Voicu, si sa
sporeasca averea materiala si spirituala a familiei.

Ca Iancu este fiul lui Voicu si al Elisabetei o stim, iar
descendenta sa romaneasca este un fapt aproape de la sine inteles.
Mai departe insa, Iancu ia in casatorie pe Elisabeta Szilagyi, o
femeie din mica nobilime ardeleana, cu care are doi copii: Ladislau
si Matei. Desi ambii frati calca pe urmele tatalui sau, cariera lui
Ladislau va fi de scurta durata. In urma unui complot care viza
indepartarea definitiva a Huniazilor de tronul Ungariei, cei doi
urmasi ai lui Iancu de Hunedoara sunt chemati la curte. In loc sa
fie primiti ca niste oaspeti de seama, cei doi frati sunt
incarcerati. Ladislau este ucis, insa Matei scapa ca urmate a
miscarilor populare de revolta impotriva regelui. Tronul ramane
vacant, iar cumnatul lui Iancu, Mihail Szilagyi, care luptase
alaturi de el in multe razboaie contra turcilor, ramane vigilent si
doreste sa isi aduca nepotul pe tronul Ungariei. Urmarea a
fost ca in anul 1458, Matei Corvin, in varsta de numai 15 ani, a
fost ales in fruntea Ungariei. Parca fara a insela asteptarile
tatalui sau, acesta are o domnie echilibrata si indelungata (pana
in 1490), in timpul careia Ungaria cunoaste una dintre cele mai
mari infloriri culturale. Insa, din pacate pentru ceea ce
ar fi putut sa reprezinte pentru cultura romana, acest capitol
apartine de drept istoriei Ungariei si mai putin celei
romanesti.