Negru Voda – Cel mai misterios personaj din istoria romanilor

O enigma cat o
istorie

Legendele si povestirile cu privire la „descalecarea”
Negrului Voda in Muntenia, undeva in jurul anilor 1290-1310, apar
nu numai in hrisoavele medievale valahe ci si in cele straine, fapt
ce scoate din discutie lipsa de autenticitate a acestei
realizari. Este cert ca un personaj important a venit
atunci din „Tara Ungureasca” pentru a-i supune pe liderii locali
sub o unica stapanire, eveniment favorizat, probabil, si de
tensiunile politico-militare din Europa (Ungaria era cuprinsa de
puternice tulburari interne, in timp ce tatarii isi continuau
ofensiva catre Portile de Fier). De ce trebuie sa acceptam o astfel
de teorie? Un motiv important il constituie chiar Diploma
Ioanitilor, document intocmit in anul 1247, la numai cinci decenii
distanta de presupusa „descalecare”, document prin care regele
ungur Bela al IV-lea vorbeste, printre altele, de prezenta
voievozilor locali Litovoi si Seneslau, precum si de cea a cnejilor
Ioan si Farcas. Este cert ca orice personaj din afara
sferei de influenta a coroanei ungare care ar fi incercat sa se
impuna in fata acestor lideri locali, nu ar fi putut fi decat unul
care sa o faca prin forta armelor si mai putin prin
diplomatie.

Un argument in plus al luptelor duse de misteriosul Negru Voda cu
voievozii si cnejii munteni il constituie si scrisoarea
ambasadorului regelui Dusan al Serbiei, Nicolo Luccari, cel care
scria, in anul 1352: „Negro Voeuoda din natione Ungaro
padre di Vlaico nel 1310 s’era impadronito di quella parte di
Valachia” – Negru Voda, de natiune ungara, tatal
lui Vlaicu, cucerise in 1310 acea parte din Valahia. Vom reveni
asupra acestui citat.

Inainte de a aprofunda aceasta afirmatie, trebuie sa mentionam si
numele personajelor asupra carora planeaza banuiala „intemeierii
Tarii Romanesti”. Este vorba de cunoscuta dinastie domnitoare:
Thocomerius/Tihomir (cca 1290 – cca 1310), Basarab I (1310 – 1352),
Nicolae Alexandru (1352 – 1364) si fiii acestuia din urma, Vlaicu
(1364 – 1377) si Radu I (1377-1383). Ei sunt cei care domina
politica interna valaha pe toata durata secolului al XIV-lea, deci,
doar unul dintre ei poate fi misteriosul Negru Voda.

Revenind la scrisoare ambasadorului Nicolo Luccari, nu putem decat
sa concluzionam ca diplomatul in cauza se afla in fata unei grave
erori ( nu singura, din pacate, Luccari facand grave confuzii intre
geti si goti si intre daci si dani). Vlaicu, cel la care face
referire italianul, este fiul lui Nicolae Alexandru dar, nici macar
acesta din urma nu putea cuceri Valahia in anul 1310 (an asupra
caruia italianul pare destul de sigur), atata vreme cat a fost
asociat la domnie cu tatal sau de abia in anul 1342. Mai mult ca
sigur ca, in anul 1310, Nicolae Alexandru nu era decat un copil.
Ramane astfel, prezumptia ca doar Basarab I sau tatal sau,
Thocomerius/Tihomir, ar fi putut fi acel atat de enigmatic Negru
Voda.

In aceeasi ordine de idei, patriarhul Macarie de Antiohia trimite
data descalecarii in anul 1290, in vreme ce un hrisov din vremea
lui Matei Basarab indica anul 1292 ca an al intemeierii Tarii
Romanesti.

Si totusi, cine este Negru
Voda?

Cu siguranta ca, pana la descoperirea unor noi documente
medievale care sa faca lumina in acest caz, misterul va continua sa
planeze asupra personajului atat de controversat, Negru Voda.
Istoricul Neagu Djuvara afirma in a sa „Thocomerius –
Negru Voda, un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii
Romanesti”, ca doar tatal lui Basarab I putea fi acel
Intemeietor. Ca argument, istoricul aduce in discutie
faptul ca anul 1310 este, de fapt, anul mortii lui Thocomerius si
cel al urcarii pe tron a lui Basarab I. Nici vorba de lupte in acel
an. Mai mult, Neagu Djuvara afirma ca Basarab a fost recunoscut ca
primus inter pares (Mare voievod intr-o traducere libera) de catre
toti voievozii si cnejii munteni, fapta ce ar fi ramas in memoria
boierilor valahi ca adevarata data a descalecarii. Cu
siguranta ca o astfel de recunoastere nu ar fi putut veni decat ca
urmare a unor merite deosebite ale tatalui sau.

Numele lui Thocomerius il cunoastem dintr-un document intocmit de
catre regele ungur Carol Robert de Anjou, in anul 1332, la doar doi
ani dupa dezastrul armatei ungare de la Posada. Prin acest
document, monarhul recunoaste faptele de vitejie ale lui Laurentiu,
comite de Zarand, si ale fratelui sau in batalia mai sus amintita:
” …Si mai ales atunci cand, pornind oastea noastra
stransa prin porunca regala, am ajuns in niste tinuturi de margine
ale regatului nostru, ce erau tinute pe nedrept in Tara Romaneasca
de catre Basarab, schismaticul, fiul lui
Thocomerius”. Este, practic, unica sursa din care
aflam numele tatalui voievodului Basarab. Important este, insa,
modul in care monarhul ungur face referire la acest Thocomerius.
Faptul ca numele lui este retinut intr-o cronica regala nu poate
decat sa confirme ipoteza conform careia Thocomerius era un
personaj important si recunoscut, cel mai probabil, o capetenie
razboinica. De asemenea, lipsa unor titluri (voievod, cneaz si, cu
atat mai mult, mare voievod) sustine ideea ca nu el a fost
Intemeietorul ci, poate, cel care a pregatit terenul venirii
acestuia.

Nu sustinem ca Basarab I ar fi, 100%, Negru Voda, desi
istoria si putinele dovezi adunate de istorici sustin aceasta
ipoteza. Cel mai probabil, insa, Basarab ar fi venit pe tronul
Valahiei din postuira fiului unei mari capetenii si ar fi fost
recunoscut de catre majoritatea liderilor munteni drept unic
stapanitor. Iar faptele sale aveau, cat de curand, sa confirme o
atare titulatura.

Batalia de la Posada – actul de nastere al Tarii
Romanesti

Desi vasal al regelui Ungariei, asa cum este numit in mai multe
documente ale vremii, Basarab daduse destule semne de rebeliune
fata de cel ce ar fi trebuit sa ii fie suveran… Carol Robert de
Anjou. In anul 1323, Basarab il sprijina militar pe tarul
bulgar Mihail Sisman in lupta impotriva Imperiul Bizantin, o
actiune ce incalca vasalitatea sa fata de regele Ungariei. Sapte
ani mai tarziu, la 28 iulie 1330, voievodul muntean este alaturi de
acelasi Mihai Sisman in lupta de la Velbuzd, impotriva regelui sarb
Stefan Decanski, un aliat al lui Carol Robert de Anjou. Probabil,
acesta a si fost motivul pentru care regele ungur decide sa dea o
lectie rebelului valah si sa il indeparteze de la
domnie.

Trecusera doar cateva saptamani de la infrangerea vlaho-bulgarilor
de la Velbuzd si Carol da ordinul de adunare a armatei celei mari a
Ungariei. Cu toate acestea, 8000 dintre cei mai buni cavaleri
unguri se aflau in Polonia, luptand impotriva cavalerilor teutoni.
Este evident ca nu toata armata a putut fi stransa in campania
indreptata impotriva lui Basarab. Cu toate acestea, circa 30.000 de
cavaleri, cu mult mai mult decat putea strange valahul, luau drumul
Tarii Romanesti. Dionisie Szecsi, castelan de Mehadia, si
voievodul Transilvaniei, Tamas Szecsenyi, se aflau alaturi de rege.
Primului ii fusese promis Severinul, in timp ce al doilea urma sa
primeasca o mare parte din Valahia. In fata unei asemenea
forte, Basarab cere pacea si ofera in schimbul ei Severinul, plus o
suma importanta in bani. Carol il refuza, insa, si il ameninta
teatral, anuntand ca „il va scoate de barba, din muntii
lui, ca pe un urs pe acel Bazarada…”

In timp ce Basarab isi aduna oastea, circa 10.000 de osteni, tarani
si cavaleri, preferand sa se ascunda in munti si sa duca o tactica
de hartuire, mandra armata ungara marsaluia catre Castru, Argys
(Curtea de Arges) resedinta domnului muntean. Severinul cade primul
iar Curtea de Arges este incendiata de regele razbunator.
Bolile si lipsurile armatei cauzate de pustiirea
pamanturilor valahe de catre Basarab il silesc pe Carol Robert sa
ceara retragerea. Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care si-o
dorise, dar era o lectie pe care valahul ar fi trebuit sa o
inteleaga odata pentru totdeauna. Drumul de intoarcere al
invingatorilor nu este cunoscut nici astazi, Posada ramanand o
locatie enigmatica pentru absolut toti istoricii. Cert este ca
Basarab, intelegand ca aceasta este singura lui sansa de a invinge
floarea cavalerilor unguri, actioneaza fara sa stea in dubii.

In misterioasa trecatoare de la Posada, el taie copacii astfel
incat sa poate fi pravaliti peste dusmanii sai la o simpla
impingere. Mii de pietre sunt stranse cu acelasi scop pe marginea
prapastiei. Prin paduri, arcasii si calaretii sai nu asteptau decat
semnalul de atac. Iar acesta nu a intarziat sa apara. La 9
noiembrie 1330, Basarab lanseaza atacul surpriza asupra ungurilor.
Si ce mai surpriza a fost pe cei care se considerau
invingatori. Mii de cavaleri isi pierd viata inca din
prima zi a luptelor. Zdrobiti sub pietre si trunchiuri de copaci,
strapunsi de miile de sageti valahe, ei vad cum victoria lor se
transforma intr-o infrangere catastrofala. Macelul dureaza
pana pe 13 noiembrie, iar din insemnarile regelui Carol Robert de
Anjou, aflam ca apogeul luptei a fost acela in care cavalerii
valahi (nicidecum taranii) au sarjat in mod repetat asupra
supravietuitorilor. Regele ungur este salvat cu pretul vietii
garzilor sale personale si scapa doar dupa ce isi schimba hainele
cu Desev, fiul lui Dionisie, „cel pe care valahii crezandu-l
insusi regele l-au ucis cu cruzime”.

Important de mentionat este ca, desi in gravurile vremii, valahii
apar imbracati in sumane si purtand straie taranesti, este greu de
crezut ca doar cu o armata de tarani, Basarab ar fi putut invinge
una dintre cele mai mari armate ale Europei. Mult mai probabila ne
pare ipoteza in care cavalerii valahi ar fi fost unii atrenati si
echipati asemenea celor occidentali, ei constituind nucleul armatei
regulate. Ca o dovada, Radu I, nepotul lui Basarab este reprezentat
pe monede in armura vestica. Tot el comandase de la Venetia 11.000
de camasi de zale (echivalentul platii lor de astazi s-ar ridica,
cu siguranta, la zeci de milioane de dolari), ori astfel de armuri
nu erau destinate unei armate formata exclusiv din tarani.
In aceeasi ordine de idei, sa ne reamintim ca Basarab
luptase alaturi de Mihail Sisman impotriva bizantinilor si
sarbilor. Sa fi facut oare aceste expeditii de lupta cu o armata de
tarani? Putin probabil…

Aproape toti cavalerii unguri au fost ucisi in stramtoarea Posadei,
oferind posteritatii una dintre cele mai mari si mai rusinoase
infrangeri din istoria Ungariei. Regele Carol Robert de
Anjou nu a mai intrat niciodata in Valahia si nici nu a mai
incercat sa lupte impotriva lui Basarab. Tara Romaneasca se nascuse
iar visul Ungariei de a atinge Marea Neagra se sfarsise pentru
totdeauna. Pe tronul tarii Romanesti, pentru 42 de ani,
avea sa stea cel pe care astazi il banuim a fi… Negru Voda
Intemeietorul.