Petru Cercel – frumosul aventurier venit din Apus

Un favorit
regal
Pana si porecla sub care a ramas cunoscut – cea de Cercel – se
datoreaza doar unui amanunt frivol: cercelul pe care il purta in
ureche si despre care se spune ca era facut dintr-o perla mare cat
un ou de porumbel.In ochii boierimii valahe de la sfarsitul
secolului al XVI-lea, acest detaliu aparea ca o extravaganta, ba
chiar ca o curiozitate care nastea intrebari asupra gusturilor si
purtarilor noului domn. Dar lucrurile erau, de fapt, mai simple:
Petru Cercel nu facea decat sa poarte ceea ce era la moda;
e drept, nu in Valahia, ci in tarile Europei occidentale, pe care
le colindase, unde traise si unde isi insusise maniere, cultura si
conceptii care se deosebeau mult de cele ale domnilor munteni cu
care erau obisnuiti boierii.

• Redescopera adevarata istorie a romanilor
• Amintiri din Epoca de Aur

Petru Cercel traise o vreme la curtea regelui Henric al III-lea al
Frantei, fiind chiar unul dintre favoritii acestuia, acei „mignons”
– tineri frumosi, eleganti, foarte preocupati de moda, pe
care protestantii, adepti ai sobrietatii in moravuri si infatisare,
ii barfeau si ii acuzau – era, pe vremea aceea, o acuzatie grava,
– de inclinatii homosexuale. Dar acesti mignons
par sa fi fost, mai degraba, ceea ce in zilele noastre se numeste,
cu un termen foarte nou, metrosexuali – barbati care dau o mare
atentie infatisarii lor si tendintelor modei. In ochii
austerilor protestanti, aceste preocupari erau o dovada de
efeminare, iar de aici pana la acuzatia de homosexualitate nu mai
era decat un pas. Cercelul purtat intr-una dintre urechi nu era,
totusi, decat o moda, raspandita in anii 1580. In mai multe
porterte ale regelui Henric al III-lea, acesta apare purtand la
ureche o perla de o marime impresionanta, astfel incat, la urma
urmei, Petru Cercel nu facea decat sa urmeze un trend al modei, cum
am spune azi.

Si in Anglia elizabetana, barbatii se imbracau uneori chiar mai
impodobit decat femeile, purtand flori in par si cate un cercel cu
perla la ureche. Un portret al lui sir Walter Raleigh, realizat in
1588, ne-a arata pe acest faimos ostean si navigator, din vremea
domniei Elizabethei I, purtand la ureche un cercel cu o perla
enorma, asa cum era si cel care ii va fi impresionat pe
contemporanii munteni ai lui Petru Cercel.

Mostenitorul
ratacitor
Petru era fiul domnitorului Patrascu cel Bun, care carmuise Valahia
intre anii 1554-1557. Petru si-a trait prima tinerete mai mult
pribeag; colindand prin mai multe tari, devenise, in cele din urma,
ajutat si de frumusetea sa fizica, un personaj deosebit de
interesant si atragator. Vorbea mai multe limbi straine si scria
chiar versuri in italiana – in opinia cunoscatorilor, nu
exceptional de valoroase, dar care au fermecat-o pe regina Caterina
de Medici, mama italianca a lui Henric al III-lea.

In calitatea sa de fiu de domn, Petru se credea indreptatit
sa pretinda tronul Valahiei, dar in vremurile acelea – si inainte
de ele, si timp de cateva secole dupa aceea – accesul la tronul
unuia dintre Principatele Romane depindea de bunavointa si
sprijinul Inaltei Porti Otomane. iar bunavointa si
sprijinul se cumparau cu bani grei. E greu de imaginat azi ce
insemna, in acele vremuri, cursa pentru ocuparea tronurilor
Valahiei si Moldovei, aflate la cheremul sultanului otoman.
Intrigi, denunturi, reclamatii, scrisori calomnioase, sume uriase
platite drept mita unor inalti dregatori ai curtii de la Stambul…
o adevarata jungla a coruptiei, in care pretendentul care dadea cei
mai multi bani isi cumpara, practic, tronul. Daca beneficia si de
niste „pile”, cu atat mai bine; recomandarile unui inalt personaj
puteau fi de ajutor, dar principalul argument erau darurile bogate,
de care nici un pretendent nu era scutit.

Petru avea de luptat cu un dusman puternic: Mihnea al
II-lea care, impins de la spate de mama sa, Ecaterina Salvaresso,
ambitioasa si fara scrupule, era hotarat sa lupte cu toate armele –
bani si intrigi – pentru a pastra tronul Munteniei, pe care se
urcase in 1577. Fara a ignora aspectul financiar al
chestiunii, Petru Cercel a hotarat sa-si foloseasca si relatiile de
la curtea Frantei pentru a-si asigura izbanda. Inarmat cu
bunavointa personajelor de rang inalt pe care le frecventa, a putut
apela la ambasadorul Frantei pe langa Sublima Poarta, Jacques de
Germigny, cerandu-i sprijinul. Asta se intampla in 1579. In 1581,
trecand si prin alte tari ale Europei si pledandu-si cauza pe langa
puternicii vremii, s-a dus el insusi la Stambul (Constantinopol),
pentru a da lupta la fata locului, dar abia in 1583 a izbutit sa
obtina de la sultanul Murad al III-lea ca Mihnea sa fie inlaturat,
lasandu-i libera calea spre tron.

Un inceput plin de
promisiuni
Cronici ale vremii povestesc ca noul domn a fost bine primit in
Valahia. Un voievod tanar si frumos, elegant si plin de
farmec, avea toate sansele sa fie admirat de boieri si de popor,
deopotriva. Pe deasupra, el era fiul lui Patrascu, supranumit „cel
Bun” din pricina ca avusese o fire blajina, toleranta si o domnie
linistita, fara conflicte grave cu boierimea, iar aceasta frumoasa
reputatie a tatalui se rasfrangea si asupra fiului.
Voievodul si-a stabilit curtea la Targoviste – Bucurestiul era, pe
vremea aceea, un mic oras mai putin important, care slujea ca un
fel de capitala alternativa. In primele luni de domnie, lucrurile
au mers bine, iar Petru Cercel a putut sa se remarce prin
cateva infaptuiri care au dat tuturor speranta ca venisera vremuri
mai bune pentru tara. Orasul a fost imbogatit cu
instalatii de apa si cu numeroase infrumusetari arhitectonice
marcate de gustul si ideile occidentale ale noului domn si care au
starnit admiratia contemporanilor; intre altii, a unui anume Franco
Sivori, fiu al unui negustor genovez si care, devenit secretar al
lui Petru Cercel, a lasat o descriere plina de amanunte interesante
– si de imensa valoare documentara – privitoare la persoana
domnitorului, la curtea si la capitala sa.

Din nefericire, „luna de miere” n-a tinut mult, iar dezmeticirea
a fost amara. Domnitorul avea nevoie de multi bani, nu
numai pentru a finanta lucrarile incepute, nu numai pentru a-si
recupera sumele enorme cheltuite pentru a dobandi tronul – sume
care fusesera obtinute prin imprumuturi facute la Constantinopol -,
dar si pentru ca una dintre conditiile inlocuirii lui Mihnea cu
Petru Cercel fusese ca acesta din urma sa ia asupra lui o mare
parte din datoriile lui Mihnea catre Inalta Poarta.
Protectorii otomani ai lui Petru nu intelegeau sa piarda bani la
afacerea asta. Asa incat domnul a recurs la metoda consacrata de a
aduna bani: a sporit birurile. Or, nu exista masura mai nepopulara
pe atunci – ca si astazi – decat aceea de a impila si mai rau
oamenii din popor. S-au adaugat la aceasta neintelegerile cu
boierii pamanteni, generate de ciocnirea dintre ideile inovatoare
ale lui Petru Cercel si obiceiurile din batrani la care tineau
marii dregatori. Domnitorul era inconjurat de curteni francezi si
italieni si dorea sa introduca la curtea sa stralucirea curtilor
princiare occidentale, promovand conceptii care, pentru boierii
traditionalisti, constituiau tot atatea noutati suparatoare.
(Rezistenta la schimbare era, si pe atunci, un fenomen larg
raspandit si cu manifestari nebanuit de puternice.) Era, de
fapt, o lupta intre vechi si nou, intre Orient si Occident, o
ciocnire intre Evul Mediu romanesc si Renasterea apuseana.
Disputele au degenerat in conflicte deschise, in urma carora Petru
Cercel a poruncit executarea a trei dintre marii dregatori.
Domnitorul a pierdut, astfel, si sprijinul clasei
conducatoare.

Prabusirea
Mihnea, care, dupa inlaturarea sa de la domnie, plecase la
Constatinopol si incepuse imediat demersurile – a se citi
„intrigile” – pentru a-si recupera tronul, a profitat de „criza de
imagine” a domnitorului Petru Cercel. Si-a sporit darurile catre
Inalta Poarta, calomniile la adresa lui Petru si insistentele de a
fi repus pe tron. Unii cercetatori considera ca aceeasi inclinare
pro-occidentala care ii scandalizase pe boierii munteni a fost unul
dintre motivele pentru care Inalta Poarta i-a retras lui
Petru Cercel sprijinul. Alegand drept capitala, in locul
Bucurestiului, Targovistea, un oras aflat mai departe de granita –
deci de influenta turceasca -, usor de aparat si legat direct de
Transilvania – adica de Occident -, Petru Cercel parea sa afirme o
vointa de a se distanta cat mai mult de Imperiul Otoman,
apropiindu-se, in schimb, de civilizatia.apuseana.
Evident, asa ceva nu putea fi pe placul Inaltei Porti, pentru care
controlul asupra Principatelor Romane, din care obtineau bogatii
enorme, sub forma haraciului (tributului) si a mitei prilejuite de
numirea domnilor, era esential. In aceste conditii, Mihnea – fostul
domn – parea un candidat mai bun, nu numai sub aspectul financiar –
al darurilor facute pentru a influenta alegerea -, ci si din punct
de vedere politic. In 1585, dupa nici doi ani de domnie,
Petru Cercel, a carui popularitate scazuse foarte mult, si-a dat
seama ca urma sa fie mazilit. N-a mai asteptat sa se
intample asta, ci a parasit Valahia, luandu-si cu el averea –
documentele vorbesc despre 43 de care pline cu bogatii – si a
pornit spre Transilvania, sperand ca, de acolo, sa se indrepte spre
vest.

Abia ajuns in Ardeal, insa, a fost tradat de oamenii din
escorta sa, care l-au jefuit. Fugarul a fost arestat la Medias si
intemnitat in Maramures. In 1587, a izbutit sa evadeze, coborand pe
o funie. A incercat sa caute sprijin la fostii sai protectori, dar
norocul isi intorsese fata de la el: nici Franta, nici Republica
Venetiana, nici Roma nu l-au mai sprijinit indeajuns.
Istoricul Alexandru D. Xenopol e de parere ca acesta rasturnare de
intentii s-a petrecut ca urmare a faptului ca Petru Cercel esuase
in a realiza ceea ce protectorii sai din Occident asteptasera de la
el. Il sprijinisera cu gandul de a avea un aliat in Balcani, ca o
modalitate de a-si extinde influenta in Europa de sud-est, cu atat
mai mult cu cat la Roma circula ideea unei cruciade anti-otomane,
menita sa stavileasca extinderea expansiunii turcesti catre apus.
Asadar, tarile vest-europene incercau sa pregateasca terenul. Un
print format dupa modelul occidental si indatorat puterilor vestice
le-ar fi slujit minunat scopurile. Cu alte cuvinte, Petru
Cercel reprezentase o investitie si o unealta. Neizbutind sa-si
pastreze tronul, a devenit neinteresant. Poate era prea boem, prea
visator pentru a servi telurilor politice ale marilor puteri
europene.

La Constantinopol, unde s-a dus din nou, in cele din urma, intr-o
incercare disperata de a-si recapata tronul, nu mai avea, deci,
suficient sprijin diplomatic si nici financiar. Rivalul
sau, Mihnea, a redobandit tronul Valahiei. (Ulterior, in 1591,
acesta a fost iarasi mazilit si chemat la Constantinopol, unde,
pentru a-si scapa viata, a abjurat credinta ortodoxa si s-a
convertit la Islam, de unde si porecla sub care a ramas in istorie:
Mihnea Turcitul). Petru a fost intemnitat la inchisoarea
Edicule („Cele Sapte Turnuri”), iar peste cateva luni, in 1590,
pentru a pune capat, o data pentru totdeauna, oricarei probleme din
partea lui, turcii, cu contributia lui Mihnea, s-au descotorosit de
el: spunandu-i-se ca va fi surghiunit in Rodos, a fost urcat pe o
corabie, iar in mijlocul Bosforului, a fost ucis.

Dintr-o legatura cu o femeie necunoscuta, Petru Cercel a avut mai
multi copii, dintre care unul, Marcu Cercel, a fost, pentru foarte
putina vreme, in anul 1600, guvernator al Moldovei, atunci cand
cele trei tari romane s-au unit pentru scurt timp, sub domnia lui
Mihai Viteazul.

Ce-a fost si ce-ar fi putut fi
Povestea vietii acestui principe seamana cu un roman de
aventuri, in care capitolele cele mai palpitante sunt cele care
relateaza scurtul sau triumf ca domn al Valahiei si prabusirea sa
dramatica, din culmea gloriei in mlastina infrangerii, urmata de o
moarte cruda, prin asasinat. Pare viata unui aventurier
plecat in cautarea norocului si care s-a dovedit prea slab pentru
a-l stapani atunci cand l-a gasit. Si totusi, Petru Cercel ar
merita, poate, mai mult de la posteritate decat o astfel de
judecata.

Oricat de scurta i-ar fi fost domnia, infaptuirile lui s-au
numarat, totusi, printre acele farame de civilizatie occidentala de
care au avut parte Valahia si Moldova prin spiritul unora – putini
– dintre domnitorii lor, cei cativa domni carturari si umanisti,
atat de rari in gramada de creaturi lacome si vulgare care s-au
perindat – in numar prea mare, din nefericire – pe tronurile
principatelor. Odata cu el, o adiere de Renastere a patruns
in Tara Romaneasca, la acea vreme aflata inca intr-un Ev Mediu
foarte departat de marea prefacere prin care trecea, de doua
secole, Europa apuseana. Fulgeratoarea lui trecere prin
istorie a lasat cateva urme, datorita carora putem descoperi astazi
fascinanta personalitate a acestui print neobisnuit. Dincolo de
dorinta de marire – cine n-o avea? – gasim in povestea lui lucruri
aparte, care il deosebesc de alti pretendenti si domni care s-au
perindat la tronul Tarii Romanesti. A fost primul care a folosit
politica franceza pentru a ajunge la tron. A adus cu el idei –
poate chiar idealuri – care ar fi putut da o noua stralucire
Valahiei si i-ar fi grabit progresul, daca soarta l-ar fi pastrat
mai mult pe tron pe acest principe. Cum ar fi aratat oare
istoria romanilor daca Petru Cercel ar fi domnit cateva decenii si
ar contribuit la respingerea influentei otomane si la extinderea
celei dinspre Apus? Nu ramane decat sa visam la ce-ar fi
putut infaptui in mai multi ani de domnie si sa regretam faptul ca,
in intrecerea lipsita de scrupule, in acea olimpiada a coruptiei in
care se infruntau pretendentii la tron, a castigat turcitul Mihnea
in locul lui Petru Cercel, care visase sa uneasca Principatele
Romane cu Europa – in spirit.