Despre Radu de la Afumati au auzit probabil, macar in
treacat, toti cei prezenti fie si numai sporadic la unele lectii de
istorie predate in scoala generala si in liceu. Pentru
covarsitoarea lor majoritate insa, Radu de la Afumati este doar un
nume cu rezonante nefiresti spre amuzante si nu personajul
important al istoriei romanilor pe care il prezinta
cronicile. Avem de a face cu unul dintre acele cazuri de
personalitati care, gratie numelor, raman de neclintit in memoria
celor ale caror urechi au auzit vreodata de ei, dar despre ale
caror realizari si fapte de vitejie nu se stie mai nimic. Radu de
la Afumati nu a avut o domnie foarte indelungata in Tara
Romaneasca, ea fiind chiar intrerupta de mai multe ori, insa
numarul si importanta razboaielor pe care domnitorul le-a purtat
atat timp cat a fost suveran, il recomanda drept un factor major al
pastrarii identitatii nationale romanesti.
Cronicile spun ca dupa moartea lui Neagoe
Basarab, domnul Tarii Romanesti intre 1512 si 1521, o crunta
zbatere s-a iscat pentru dobandirea domniei. Personajele
actante? Fiul sau Teodosie, prea tanar si cu o fire slaba, dar
avandu-i de partea sa pe regentii doamna Elena si banul Preda
Craiovescu, fiul lui Barbu, si Dragomir Calugarul zis Vlad Voievod,
ridicat din partea boierilor pribegiti ai Moldovei. O lupta se
aprinde la Targoviste intre cele doua tabere adverse, Preda cazand
pe campul de batalie. Totusi, atunci cand begul din Nicopole, si el
un pretendent la tronul Tarii Romanesti, Mehmet Bey, isi face
aparitia invocat de Teodosie, soarta armelor se schimba. Vlad este
invins, facut prizonier si trecut peste Dunare unde, sub
staruintele lui Badica, unchiul lui Teodosie, este decapitat.
Lucrurile erau insa departe de a se linisti pentru ca, in ianuarie
1522, un nou pretendent la tron se ridica, Radu, fiul
nelegitim al lui Radu cel Mare. Acesta isi avea asezarea in satul
Afumati din Ilfov, singurul motiv pentru care va intra mai tarziu
in istorie sub denumirea de Radu de la Afumati. Mehmet va
veni inca o data in ajutorul lui Teodosie si o serie intreaga de
lupte cu rezultat schimbator se va da intre parti, cu triumful lui
Radu in Gubavi si la Stefeni pe Neajlov dar cu biruirea sa la
Clejani, urmata de retragerea peste munti, la Brasov. Primejdia era
mare pentru ca, desi Mehmet ar fi trebui sa se retraga acum, odata
indepartat pericolul, el decide sa il trimita pe Teodosie la
Constantinopol si sa pastreze tronul pentru sine.
Tara putea deveni pasalac, ca si Bulgaria, Serbia si
Grecia. Cronica adauga chiar ca de la Constantinopol i se daduse
domnia, in urma unei cereri pe care o facuse. Daca planul lui
Mehmet nu a izbutit, aceasta se datoreaza in intregime
perseverentei si vitejiei lui Radu de la Afumati. Ajutat
de voievodul Ioana Zapolya, Radu se repliaza in Ardeal, infrange
oastea turceasca la Grumazi, fugarind-o pana la Nicopole si Sistov,
unde au loc alte ciocniri. Peste nu mai mult de o luna insa, atacul
furibund al lui Mehmet il obliga pe roman sa se retraga inca o
data, in august 1522. Tronul este din nou dobandit in octombrie,
dupa batalia de la Cetatea Poenarilor, iarasi recucerit de turci in
februarie 1523, pentru a fi recastigat de Radu in aprilie 1523, in
urma unui nou razboi.
Devenise limpede pentru domnul Tarii Romanesti ca lucrurile nu
puteau continua in aceeasi maniera si ca trebuia sa ajunga la un
consens cu Poarta. Tratativele anuntau sa aiba un final fericit,
succesul chiar fiind anuntat la un moment dat la Brasov cand, in
urma opozitiei lui Mehmet, o terta parte are castig de cauza,
tronul fiindu-i incredintat lui Vladislav, nepotul lui Vladislav al
II-lea (1447 – 1456). Noul domn se bucura la inceput de
sustinerea Craiovestilor, dupa care intre cele doua parti erupe un
conflict. Vladislav este inlaturat in noiembrie 1523 de
catre boieri, care inscauneaza domnitor pe ruda lor, comisul
Badica, fiu nelegitim al lui Radu cel Mare si var primar cu Neagoe
Basarab. Domnia lui tine insa putin, deoarece turcii simuleaza
confirmarea inscaunarii si, intinzandu-i o capcana, il „scurteaza
de cap”.
Radu de la Afumati, deja pornit impotriva noului domn, se foloseste
de imprejurare si reocupa scaunul Tarii Romanesti. Vladislav nu
avea totusi sa renunte prea usor la tronul pe care il avusese in
stapanire si, dupa ce reface prietenia cu Craiovestii, porneste
impotriva lui Radu, care, in iunie 1524, se vede fortat sa se
retraga in fata adversarului sau. Cu tot ajutorul primit din partea
Craiovestilor, Vladislav refuza sa uite conflictul din trecut si il
inlocuieste in dregatoria de mare ban pe Parvu printr-un anume
Tatul. Puternicii si ambitiosii boieri de peste Olt nu accepta cu
prea mare usurinta o asemenea umilire si, drept raspuns, trec de
partea lui Radu de la Afumati. Avandu-i alaturi, acesta izbuteste
sa inlature pe Vladislav, prin lupta crancena de la Didrih din
septembrie 1524.
Dar Radu era constient ca, „fiind putini si tara mica,
nu vor putea sa se tot bata cu un imparat ce au luat si au cuprins
atatea tari si are o multime de oameni”. Aceasta
realitate avea sa fie sustinuta de batalia de la Mohacs, in 29
august 1526, unde maghiarii au fost spulberati de turci. Ca atare,
Radu trebui sa se supuna fatalitatii: primi de la sultan steagul de
domnie, in felul acesta tara fiind scapata de primejdia de a fi
transformata in pasalac, asa cum se va intampla, ceva mai tarziu,
cu mult mai puternica Ungarie. Noile tratative cu turcii sunt
incununate de succes, pentru a ajunge aici Radu fiind nevoit sa se
duca el insusi la Poarta, unde se va bucura de sprijinul pretios al
sangeacului Belgrad. La 1 februarie 1525, reintors in tara, domnul
putea anunta brasovenilor ca-si intocmise treburile la
Constantinopol. Era, in fond, o victorie pentru acela care timp de
mai multi ani luptase impotriva turcilor.
Cu toata intarirea turceasca, anul 1525 nu fu insa un an linistit
pentru Radu: Vladislav izbuti sa reocupe tronul pret de cateva
luni, in timp ce in Mehedinti se ridica un vrajmas asupra
voievodului, batut insa si ucis de catre banul Parvu Craiovescu. In
anii urmatori nu se mai constata alte incercari de-ale
domnisorilor, Radu de la Afumati avand parte si de un rastimp mai
linistit. Dar un conflict de alta natura pandea din umbra.
Spre finele anului 1525, sotia lui Radu, fiica vornicului
Vlaicu, decedeaza iar el se recasatoreste, la sfarsitul lunii
ianuarie 1526, cu Ruxandra, fiica cea mai mica a lui Neagoe
Basarab. Devenea astfel ruda cu puternica familie a Craiovestilor,
care va fi de acum inainte alaturi de domn. Savarsind insa
casatoria, isi va atrage dusmania lui Stefanita, domnul Moldovei,
care o vroia si el de sotie pe aceeasi femeie, pe temeiul unei
vechi fagaduieli a lui Neagoe.
Aceasta situatie va face ca anul 1526 sa fie marcat de o prima
expeditie de razbunare a lui Stefanita, o a doua, un raspuns din
partea lui Radu si o a treia replica a celui dintai.
Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovesti, Radu ar fi
putut domni vreme indelungata, daca nu cadea victima unui complot
ticalos. Spre sfarsitul anului 1528, o grupare de boieri,
in frunte cu Neagoe vornicul si Dragan postelnicul, nemultumiti
probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridica
impotriva domnului. Acesta, surprins si neavand la indemana oastea
spre a li se opune, este nevoit sa fuga in graba. Se indreapta
inspre partea de apus a tarii, unde stia ca va gasi ajutorul
Craiovestilor, dar boierii il ajung pe drum, la Ramnicu Valcea si,
nerespectand nici macar lacasul dumnezeiesc in care Radul de la
Afumati se refugiase, il ucid in biserica de pe dealul Cetatuii,
sub ochii ingroziti ai preotului, la data de 2 ianuarie 1529,
aceeasi zi in care este ucis si fiul sau Vlad.
Trupul lui Radu a fost dus la manastirea din Curtea de
Arges, desupra mormantului sau s-a asezat o lespede frumoasa de
marmura, pe care viteazul voievod este infatisat calare, cu
buzduganul in mana si cu mantia fluturand. O lung
inscriptie pomeneste toate razboaiele pe care le-a purtat: primul
fara indicarea localitatii, apoi „la Gubavi; la satul Stefeni
pe Neajlov; la Clejani; la Ciocanesti; la cetatea Bucuresti; la
cetatea Targovistei; la raul Argesel, la satul Plata; la
Alimanesti, pe Teleorman; cel mai iute si cel mai vartos din toate
razboaiele la Grumazi, cu 7 sangeacuri; la Nicopole; la Sistov; la
cetatea Poenari, cu taranii; la Gherghita; iar la Bucuresti; la
oras, la Slatina; la cetatea Bucuresti, cu Vladislav voievod; la
satul Rucar; la Didrih.” Nu mai putin de douazeci de
lupte in trei ani si ceva, dintre care multe victorioase. Poate
tocmai de aceea un document de la Mihnea, din 4 iunie 1588, il si
numeste pe Radu „cel Viteaz”.
Poate ca renumele si amploarea bataliilor purtate de Radu de la
Afumati cu turcii si cu toti asupritorii Tarii Romanesti ai
inceputului de secol XVI nu sunt considerate de talia actelor de
vitejie si a domniilor unor voievozi cu greutate precum Mihai
Viteazul, Stefan cel Mare sau Mircea cel Batran. Poate ca
bataliile lui Radu de la Afumati au fost mai multe niste batai
decat niste razboaie si poate ca in intregul angrenaj el a
indeplinit numai rolul unui surub sau al unei mici rotite dar,
chiar si in lipsa acestor componente, acolo si atunci unde este
nevoie de ele, poate functiona optim un ansamblu. Cu siguranta, si
soarta Tarii Romanesti ar fi putut fi una mult mai sumbra daca
Radu, cel din Afumati, nu s-ar fi ambitionat, din patriotism sau
din orgoliu personal – nici macar nu mai conteaza atat de mult – sa
nu lase patria in maini vrajmase si straine. Desi scurta
si mereu intrerupta de luptele cu cei ce pretindeau tronul de la
Poarta, domnia sa a reprezentat una dintre cele mai elocvente
lectii de demnitate ale luptei impotriva Imperiului Otoman.