Pasiunea pentru nepământeni – interviu cu Mircea Opriţă şi Michael Haulică

De ce există extratereştrii şi nu, mai degrabă, nimic?

Mircea Opriţă: Fiecare epocă îşi are miturile ei. Extratereştrii primeau la antici înfăţişarea unor ciclopi, sirene, ca să nu mai vorbim de zeităţile din Olimp. În Evul Mediu şi-au dat la iveală aripi de înger sau coarne de diavol. De când am început să înţelegem cât de cât ce-i cu astronomia, i-am mutat în spaţiul cosmic, întâi pentru distracţia unor iluminişti ca Voltaire şi Fontenelle, a unor comediografi de înclinaţie utopică, până când, furaţi de subiect, am început să-i vedem, adesea cu toată seriozitatea, răspândiţi prin Galaxie sau chiar raspândiţi printre noi. Ei există pentru că există visările, aşteptările şi totodată spaimele noastre un pic iraţionale.

• Extraterestri cu aspect uman infiltrati printre noi?
• Influenta OZN asupra progresului stiintific

Michael Haulică: Pentru că universul e mare şi sunt multe planete în el. Pentru că universul nu a fost creat ca să apărem noi, oamenii, ci noi am apărut pentru că fost creat universul. Chiar ar fi trist să nu existe nimic altceva decât Pământul cu oamenii lui.

*

Sunt extratereştrii un avatar, la scară planetară, al mitului Zburatorului în epoca modernă? Care este motivul pentru care ni-i imaginăm în ficţiune şi-i căutăm în realitate de peste 100 de ani?

Mircea Opriţă: Ni-i imaginăm în ficţiuni fiindcă au pătruns deja adânc în cultura populară a contemporaneităţii noastre, cu statut de personaje exotice. Ne permit, astfel, să ne confruntăm cu o altă imagine a omului de pe Pământ, transferat, cu bunele şi relele lui, în nişte tipare diferite de cele convenţionale. Am început să-i căutăm şi în universul real din clipa când ne-am dat seama că am putea cu adevărat să nu fim singuri în atâta infinitate de spaţiu. La urma urmelor, nici o teorie nu poate rămâne în picioare fără o verificare practică. E adevărat că şi verificările pot spulbera teoria. Din fericire, ipoteza extratereştrilor rezistă şi dincolo de orice concluzii sceptice, evoluând spre un moment în care nimeni nu s-ar mai mira să afle că „extratereştrii suntem noi”. Faţă de alte corpuri cereşti, pe care ne tot bântuie gândul să descindem.

Michael Haulică: Cred că extratereştrii au mai degrabă legătură cu ştiinţa decât cu miturile. De căutat nu-i caută cei care vorbesc despre mituri, ci aceia care construiesc nave cosmice şi telescoape şi habar n-am de ce-i caută. Eu cred că atunci când ei vor considera că a venit timpul să ne cunoaştem vor veni ei la noi. Dacă acel timp a venit sau nu… încă nu ştim (oficial cel puţin).

*

Din perspectivă opusă: ce treabă credeţi că ar avea extratereştrii cu noi? Dacă aţi fi extraterestru, de ce aţi veni pe Pământ?

Mircea Opriţă: Încorsetaţi cum stăm în tiparul uman, suntem tentaţi să credem că extratereştrii ar veni pe Pământ din aceleaşi motive care ne mână pe noi în spaţiul cosmic: curiozitatea, simţul proprietăţii (inclusiv al luării în posesiune de noi teritorii, precum în atâtea „descălecări” de care ne e plină istoria), nevoia de hrană şi de resurse geologice, poate chiar disperarea. Dacă aş fi un extraterestru autentic, presupun că aş avea un cu totul alt tipar structural şi mental, aşa că: fie aş veni pe Pământ din motive necunoscute omului, fie n-aş veni deloc, în ideea că omul nici nu mă interesează.

Michael Haulică: Din curiozitate, pentru a-mi salva specia (presupunând că vor fi fiind şi extratereştri la fel de inconştieni pe cât sunt oamenii în legătură cu planeta, cu mediul înconjurător).

*

Apropo de ficţiune, care consideraţi că sunt cei mai iluştri extratereştri pe care-i întâlnim în literatura universală?

Mircea Opriţă: Ştiu şi eu? Poate Jonathan Swift, iar după el ET şi marţienii lui Wells.

Michael Haulică: Nu ştiu dacă sunt iluştri sau nu – pentru mine, extraterestrul care m-a atras cel mai mult este cel din nuvela lui Barry B. Longyear, „Enemy Mine” (premiile Hugo, Nebula, Locus şi Campell în 1980), publicată şi la noi în 1990 (Duşmanul, ed. Orion, trad. Mihai-Dan Pavelescu).

*

Dar în literatura română?

Mircea Opriţă: Anticipaţia românească tratează, de regulă, subiectul extratereştrilor la modul comico-parodic. Ei descind în Bucureşti fie ca să-şi găsească soţi viguroşi (când sunt extraterestre), fie ca să ne înveţe câte ceva din ce nu ştim, ceea ce se dovedeşte în cele din urmă o absurditate, fiindcă ne place să credem că ştim mai multe decât ei. În aceste condiţii, e limpede că extraterestrul „român” e condamnat să fie mai degrabă o figură de fundal, o „voce din public”, fără şansă de a se ilustra în vreun fel anume. ODPN, ca să dau un nume dintr-o lucrare a lui Victor Bârlădeanu, ceea ce vrea să spună, bineînţeles, „omul de pe planeta necunoscută”.

Michael Haulică: Pesonajele lui Dan Doboş din trilogia Abaţia, şi ale Onei Frantz din romanul Sfâşierea. NU dau pe-afară extratereştrii în SF-ul românesc…

*

De unde a apărut, în literatură, „obsesia” pentru marţieni?

Mircea Opriţă: Cred că această „obsesie” a apărut în momentul când utopia a ajuns în impas cu insulele sale închipuite, iar literatura de călătorii s-a văzut constrânsă să se tot repete, întreg repertoriul de pământuri necunoscute ajungând să fie înscris pe hărţi. E ca în gravura aceea medievală în care pelerinul ajuns la capătul pământului ridică un colţ din draperia cerească şi admiră corpurile cereşti.

Michael Haulică: Nu cred că este o obsesie, nici măcar cu ghilimele. Extratereştrii sunt personaje normale din cărţile SF, un gen destul de consistent şi cuprinzător, cu mulţi, mulţi cititori. Şi, mai ales, cu mulţi fani. E pasiune, nu obsesie.

*

În ce măsură credeţi că scriitorii SF mai sunt, astăzi, cu adevărat anticipativi? Dacă în privinţa progresului tehnologic şi ştiinţific ştim că unii autori au profeţit frânturi de viitor, ne putem gândi că aşa stau lucrurile şi în ceea ce-i priveşte pe extratereştri?

Mircea Opriţă: Oare au fost vreodată, scriitorii SF, cu adevărat anticipativi? Despre Jules Verne s-a afirmat cândva că a născocit o mulţime de aparate care îşi devansau epoca, submarin, navă cosmică, tunuri gigantice etc. etc., pentru ca ulterior să ne dăm seama că el agăţa din zbor câte o idee ce plutea în aerul timpului său, plasând-o în centrul unor desfăşurări epice cuceritoare. Eu nu mă aştept ca scriitorul SF să fie un om de planşetă, un făuritor de invenţii tehnologice, ci un inventator de lumi alternative şi, bineînţeles, de situaţii şi conflicte „verosimile” în cadrul acestora. În măsura în care poate deveni în chip firesc personaj, extraterestrul îşi va ocupa, tot firesc, locul cuvenit în astfel de lumi ale imaginaţiei literare.

Michael Haulică: În toate romanele SF contemporane există, poate, germenii unor noi descoperiri, noi invenţii. Aşa cum şi tehnologia extratereştrilor a apărut (dacă există) tot în gândurile unor tipi „anticipativi”.

*

Pe de altă parte, în ce măsură credeţi că influenţează astăzi descoperirile ştiinţifice literatura SF? A luat-o epoca hi-tech înaintea ficţiunii? Am observat la unii autori SF tineri, gen China Mieville, mai degrabă un refugiu în lumi fantasy rudimentare, decât o reinventare tehnologică a Universului, aşa cum au facut-o Gibson, Asimov, Herbert şi multi alţii.

Mircea Opriţă: Descoperirile ştiinţifice nu pot să nu influenţeze SF-ul, dacă acesta nu vrea să rămână prizonierul unor modele vetuste. Nimeni nu mai poate scrie romane de explorare didactică a sistemului solar, gen Drum printre aştri de I. M. Ştefan şi Radu Nor, azi, când astrofizica ne deschide orizontul zăpăcitor al „găurilor de vierme” şi al universurilor paralele, descrise pe bază de ecuaţii, aşa cum autorii SF le descriu pe bază de intuiţii cu aspect de metaforă, simbol şi avertisment. Cred că ficţiunea merge în pas cu epoca hi-tech sub aspectul recuzitei pe care o foloseşte astăzi SF-ul, dar nu trebuie uitat că nu recuzita face literatură, ci, eventual, modul în care se raportează omul la ea. Asimov, Fred Hoyle, Arthur C. Clarke şi, într-adevăr, mulţi alţii, se înscriu în curentul hard al genului, pentru care raportarea la faptul ştiinţific a fost mereu esenţială. Dar acest curent nu este singura modalitate de manifestare a SF-ului, abordările de tip soft producând adesea reuşite literare mai pregnante decât cele ce rămân prea strâns legate de reinventarea tehnologică a Universului. Pe de altă parte, experimentele mai noi ale genului tind, în mod evident, spre dezamăgirea degustătorilor de texte tradiţionale, spre o fuziune intergenerică unde fantasticul (dar nu mă refer aici la partea sa rudimentară) poate aduce cu succes partea sa de contribuţie la progresul SF-ului.

Michael Haulică: Poate s-a mai schimbat echilibrul între hard SF, space opera şi fantasy, dar ele coexistă în continuare. Încă se mai scrie şi hard SF, şi space opera, chiar dacă literatura fantasy pare să domine cantitativ piaţa literară de gen. Poate că hi-tech-ul n-a luat-o înaintea ficţiunii, doar a ajuns-o, şi e din ce în ce mai greu pentru un autor de SF să „inventeze” tehnologia de mâine.

*

Daţi-mi cel puţin un argument în virtutea căruia nimeni nu ar trebui să ia în derâdere fenomenul OZN.

Mircea Opriţă: Sunt convins că la o asemenea solicitare unii vor veni cu diverse „studii de caz”, din România sau de aiurea. Eu încerc să mă menţin la un nivel al generalităţilor teoretice, afirmând că tot ceea ce preocupă mintea şi sufletul omenesc trebuie luat în serios. S-ar putea ca în fenomenul OZN inexplicabilul să rămână pentru totdeauna inexplicabil, sau, dimpotrivă, să ni se reveleze la un moment dat o explicaţie, ca în cazul unor boli incurabile de odinioară, cărora le cunoaştem astăzi cauzele şi tratamentul. Fenomenul OZN ar fi cu adevărat ridicol dacă am descoperi că este o farsă, sau nici măcar atunci, în caz că farsa ar fi pusă la cale de chiar entităţile extraterestre preocupate, să zicem, să ne testeze reacţiile la genul lor de umor.

Michael Haulică: Râzi de prostii, râzi de minciuni, râzi de păcăleli… Dar treaba asta cu OZN-urile… dacă e adevărată?

*

În ultimii 10 ani, în presa tabloidă şi senzaţionalistă s-au înmulţit ca un cancer ştirile despre OZN-uri. Sunt extratereştrii opiu pentru mase? Încearcă cineva să ne ţină mintea ocupată cu „omuleţi verzi”?

Mircea Opriţă: E posibil ca în unele centre de conducere subterană a lumii actuale să existe laboratoare preocupate şi de asemenea experimente. Deşi nu cred că ar fi necesare proiecte atât de complicate. Mintea ne este şi aşa ocupată cu atâtea prostii zilnice, de la cele emanate dinspre politică şi până la cele pe care le inventăm noi înşine în relaţiile cu cei din jur, încât nu văd ce „omuleţi verzi” ar mai putea să se substituie acestora…

Michael Haulică: Nu, deloc. Mintea ne e ocupată cu fata de la pagina 5, cu guvernele care nu ne lasă să trăim… Cam asta e viaţa noastră, aşa cum ne-o descriu televiziunile sau ziarele tabloide.

*

Totodată, mai recent, instituţii oficiale, cum ar fi Vaticanul sau Armata Marii Britanii, au admis explicit posibilitatea existenţei extratereştrilor. Este posibil să fim pregătiţi pentru… ceva?

Mircea Opriţă: Ceva îmi spune că oricât ne-ar pregăti SF-ul, inclusiv SF-ul Vaticanului, pentru marile întâlniri cosmice, în momentul producerii lor vom fi tot nepregătiţi. Ca pentru moarte, ca să rămân într-o formă de SF hard, sau ca pentru Judecata de Apoi, ca să folosesc un termen din anticipaţiile de la Vatican.

Michael Haulică: Se poate şi asta. Informaţia este ca o bombă cu ceas. Poate se apropie ora. Dar eu nu sunt prea agitat pe chestia asta. Am altele care să mă agite. Şi nu sunt nici fata de la pagina 5, nici guvernele care nu ne lasă să trăim.

*

În ce mod si cât de tare credeţi că ar schimba omenirea o întâlnire „autentica” de gradul III cu o civilizaţie extraterestră, să-i spunem paşnică, după standardele noastre?

Mircea Opriţă: Depinde cum vedem civilizaţia aceea paşnică şi depinde de felul cum ne priveşte ea. Nu am la îndemână decât unealta analogiei. Dacă furnicile ne descoperă pe noi ca fiind nişte extratereştri faţă de muşuroiul care e lumea lor, probabil că-şi vor vedea mai departe de problemele muşuroiului. Asta ar fi şi şansa furnicilor, fiindcă altminteri ar însemna să-şi iasă pur şi simplu din minţi. Sau, cine ştie? E greu de înghiţit gândul că nu mai eşti stăpânul Universului, cum te credeai până în clipa aceea. Dar omul s-a obişnuit cu multe şi, în fond, după toate catastrofele au existat şi supravieţuitori.

Michael Haulică: Întrucât oamenii deştepţi de pe Pământ sunt mult, mult, mult mai puţini decât ceilalţi, cred şi eu că este nevoie de multă pregătire pentru un astfel de moment. Şi oricît de bine am fi pregătiţi, reacţia „omenirii” va fi exagerată. Pe de altă parte, luând în considerare întâlnirea paşnică, momentul ar trebui să fie unul bun pentru omenire. Ar trebui.

*

Celebrul fizician Stephen Hawking scria, într-o lucrare recentă, că venirea unor extratereştri pe Pământ ar avea un efect devastator pentru oameni, întrucât s-ar replica tragedia amerindienilor de după descoperirea Americii de Columb. Împărtăşiti o asemenea viziune sumbră?

Mircea Opriţă: Ei, acum îi avem în vedere pe extratereştrii cei răi, care îşi urmăresc doar propriile lor interese. SF-ul e plin de asemenea situaţii imaginate: unii ne vor doar femeile, ca să-şi depună ouăle în ele, alţii ne vor trupurile vii, să se vâre în ele ca într-o haină de împrumut şi să se lăfăie în experienţe noi, alţii sunt doar flămânzi şi ne vânează pentru frigiderele instalate în OZN-uri… Da, Hawking flutură un steag de avertizare: „Rechini la orizont!”, pe care SF-ul l-a mai fluturat de multă vreme şi în repetate rânduri. De o asemenea viziune sumbră nu te poate feri decât speranţa că nu există extratereştri. Că eşti singur în Univers. Să rămânem numai cu rechinii noştri, de care încă te mai poţi feri, trăgându-ţi picioarele afară din apă.

Michael Haulică: Vorbim aici de extratereştri buni şi extratereştri răi. Dacă nu cumva ei ne vor face rău convinşi fiind că ne fac un bine. Că tot veni vorba despre civilizarea populaţiilor decoperite de Columb.

*

Tema maratonului nostru este „Descoperă extratereştrii dintre noi”. Vă propun, la sfârşitul acestui interviu, un mic joc: să numiţi o personalitate care ar fi avut toate şansele să fie extraterestru.

Mircea Opriţă: Cred că după răul pe care l-ar face extratereştrii lui Hawking, aceştia nu pot fi căutaţi decât în afaceri şi în politică. Mi-e greu să numesc o singură astfel de personalitate, concurenţa e prea mare. Şi nici n-aş vrea să nedreptăţesc pe cineva, cu riscul de a ajunge pe platoul de cină al unor intruşi ranchiunoşi!

Michael Haulică: Giordano Bruno. Că de unde ştia el toate alea cu universul infinit şi lumile populate de fiinţe inteligente? Nu era cumva o astfel de fiinţă? De fapt, orice geniu ar putea fi extraterestru, pentru că are parte de aceeaşi învăţătură ca toţi ceilalţi, trăieşte în acelaşi mediu cu toţi ceilalţi, aşa că de unde gândirea lui altfel decât a celorlalţi?

*

Mircea Opriţă (n. 1943) a debutat cu poezie în revista clujeană Făclia, în 1960. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1976, membru fondator al Societăţii Culturale Lucian Blaga din Cluj, din 1990, membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei Române de Science Fiction, ARSF. A fost detaşat în Ministerul Afacerilor Externe ca director al Centrului Cultural al României de la Budapesta (1996-1998); director al Filialei clujene a Editurii Paralela 45 (1998); lector colaborator, cu un curs de utopie, la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (2000-2001); membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor şi în Comitetul Director (2000-2004); angajat prin concurs în Ministerul Afacerilor Externe ca director al Institutului Cultural Român de la Budapesta (2002-2006). A susţinut şi susţine rubrici în numeroase reviste, printre care: „România literară”, „Convorbiri literare”, „Secolul 20”, „Helion”, „Almanahul „Anticipaţia” şi „Ziarul de duminică”. Are peste 15 volume publicate, printre care: Semnul licornului, povestiri si nuvele, 1980; Cina cea mai lunga, roman, 1983; H. G. Wells: utopia moderna, eseu critic, 1983; Anticipatia romaneasca. Un capitol de istorie literara, 1994; Discursul utopic. Momente si sinteze, 2000; Figurine de ceara. Integrala povestirilor SF, 2004; Mic tratat de concordie nationala sau Cartea tranzitiei, proza scurta, 2005; Discoteca din Alexandria sau Cartea stiintelor, proza scurta, 2007.

*

Michael Haulică a debutat cu poezie în revista Flacăra, în 1974. A înfiinţat şi coordonat numeroase reviste de anticipaţie. În prezent, este director editorial al Editurii Millennium Books, redactor la revista „Galileo”, redactor-şef la „Galileo Online”. Susţine rubrici despre literatura F&SF în „Observator cultural”, „Ziarul Financiar (suplimentul Ziarul de duminică)” şi „Dilemateca”. Din septembrie 2010 este membru titular al Uniunii Scriitorilor. Volume publicate: Madia Mangalena (Institutul European, 1999 – premiile Vladimir Colin 2000 şi RomCon 2002), Despre singurătate şi îngeri (Karmat Press, 2001 – premiul SIGMA 2002), Aşteptînd-o pe Sara (Millennium Press, 2005 şi Tritonic, 2006 – ediţia a doua), Povestiri fantastice (Millennium Press, 2010) – proză; Nu sînt guru (Tritonic, 2007) – culegere de articole.