Home » Maratoanele Descopera » Case de poveste » Casa Take Ionescu, locuinţa plină de animale a politicianului supranumit „Guriţă de Aur”: „Generaţia mea şi a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune”

Casa Take Ionescu, locuinţa plină de animale a politicianului supranumit „Guriţă de Aur”: „Generaţia mea şi a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune”

Publicat: 01.10.2018
În apropiere de Piaţa Alexandru Lahovari din Bucureşti se află imobilul ce a aparţinut renumitului politician Take Ionescu. Povestea de viaţă a bărbatului este plină de controverse, de la oameni ce îl considerau un „fermecător”, la cei ce îl considerau responsabil pentru împărţirea Banatului, în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris.

Casa a fost construită la sfârşitul secolului XIX şi după finalizarea ei, în anul 1897, este cumpărată de către Take Ionescu pentru suma de 83.000 de lei. Clădirea a fost realizată după planurile arhitectului elveţian Louis Blanc, ce a mai realizat planurile arhitecturale ale clădirii Ministerului Agriculturii şi ale Palatului Facultăţii de Medicină din Bucureşti. 

Galerie foto

vezi galeria
17 foto

Faţa clădirii este împodobită cu ornamente ale stilului eclectic francez, printre aceste se remarcă bosajele, cartuşele şi elementele vegetale din partea superioară a ferestrelor. Ferestrele de la etaj sunt ornamentate cu manouri şi sunt încadrate de pilaştri. Trupele germane au devastat o parte a casei în timpul Primului Război Mondial. În cadrul renovărilor din 1918, a fost construită şi terasa poziţionată în dreapta intrării. Foişorul, dar şi sera, erau încadrate de feronerie ce mai poate fi observată doar în fotografiile de epocă. 

La parterul casei se afla o anticameră şi biroul lui Take Ionescu, unde primea audienţe. Tot în această încăpere exista o bibliotecă imensă, dar şi tabloul primei sale soţii, Elisabeth (Bessie) Richards. Camerele locuinţei era decorate simplist cu lambriuri de lemn, iar scara circulară ducea către salonul de la etaj, camera de muzică, dormitoare, un alt birou şi sera. De asemenea, turnul casei avea ca scop alimentarea serei cu apă. În 1930, a doua soţie a lui Take Ionescu, Adina Olmazu, fostă Cordescu, construieşte în curtea casei o replică a unui palat florentin după planurile arhitectului Alexandru Zaharia. Tot în acest an este construit blocul Leonida, lipit de casa politicianului, iar văduva lui Take îşi mută replica palatului la şosea. La scurt timp după moartea lui Take, nepotul ultimei sale soţii a locuit o perioadă în casă. 

În cele din urmă, în 1935, femeia vinde casa Ministerului Justiţiei. Aici are sediu Consiliul Legislativ până în 1950, când devine sediul Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române. 

Casa lui Take Ionescu în 1906

Take „şapte pantaloni”

Take Ionescu s-a născut la Ploieşti pe 13 octombrie 1858, într-o familie iniţial săracă. Tatăl său, Ghiţă Ioan, devine însă moşier, averea sa fiind realizată în mare parte din perceperea taxelor la barierele de intrare din mai multe oraşe ale ţării. Take Ionescu face primii ani de studiu în oraşul său natal, însă pleacă apoi la Paris pentru a studia dreptul. În 1881, bărbatul se întoarce în ţară, unde devine avocat. Numele său real era Dumitru Ghiţă Ioan, însă până să intre în viaţa politică utilizează mai multe nume: Dumitru G. Ioan, Dimitrie G. Ioan, Dimitrie G. Ionescu, Demetru G. Ionescu, însă în cele din urmă alege diminutivul de la Dumitru şi se prezintă cu numele de Take Ionescu. 

După întoarcerea în ţară, devine cunoscut atât în domeniul avocaturii, cât şi pe plan politic. Este ales deputat în 1884, din partea Partidului Naţional Liberal, şi în 1891 devine ministru al Cultelor şi Instrucţiunilor Publice în guvernul conservator.  La Bucureşti primeşte porecla de „şapte pantaloni”, după cum scrie autorul George Costescu în Bucureştii Vechiului Regat (1944, editura Universul). Această poreclă provenea de la faptul că tatăl său avea o abagerie în Ploieşti, unde atârna pe o sfoară, ca marcă a firmei, şapte perechi de pantaloni din aba. În aceeaşi carte regăsim şi porecla „Guriţă de Aur”, datorită discursurilor pe care le avea în Parlament. 

Premoniţia lui Take Ionescu: „De un lucru sunt sigur: că voi vedea cu ochii România Mare”

Politicianul Ion G. Duca l-a descris, în jurnalul său intitulat „Memorii” (Editura ISPRI, 2015), ca fiind un fermecător şi un om care era interesat de totul din jurul său. „Era mai presus de toate un fermecător, dar farmecul lui nu izvora atât din inteligenţă, cât din sufletul său. Totul îl interesa şi totul îl pasiona. Conversaţia era de asemenea plină de colorit, amintiri, anecdote, descrieri de-o minunată putere evocatoare”, afirma politicianul.

Pe de altă parte, Constantin Argetoianu îl considera un om plin de trecuturi, un „amator de glorie, plin de trecuturi şi de sforării, cu gândul numai la combinaţia momentului, căutând să se strecoare prin toate greutăţile cu abilitate şi să scape din toate încurcăturile cu faţă curată” (Constantin Argetoianu, „Memorii. Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri”, Editura Machiavelli, 2008).

În 1908, înfiinţează Partidul Conservator-Democrat, la care aderă şi Caragiale. Autorul îl descria pe Take ca fiind un „patriot neobosit şi înţelept”.

Politicianul participă la Conferinţa de Pace de la Bucureşti (1913), iar în anul următor, Take face declaraţii, înainte de Consiliul de Coroană de la Peleş, din august 1914, privind izbucnirea primei Conflagraţii Mondiale şi urmările pe care le va avea aceasta, susţinând intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei:

„Acesta e război de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi şi nu se poate să nu intre şi America. Până şi Japonia va intra. Va fi vai de omenire! Dar de un lucru sunt sigur: că Aliaţii vor fi definitiv victorioşi şi că voi vedea cu ochii România Mare.

Şi vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbuşindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderenţa rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluţionar.
 
Dar zguduirea generală va fi aşa de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulţi ani. Dintr-o criză vom intra într-alta. Şi ţine bine minte: generaţia mea şi a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune!”, scria Take Ionescu în titlul „Cascada tronurilor” , „La Roumanie”, apărut la 24 august 1914. Totodată, după realizarea Marii Uniri, Take Ionescu a afirmat că „ar fi un păcat de neiertat dacă România nouă va fi guvernată precum cea veche”, conform lucrării „Take Ionescu” de Anastasia Iordache (Ed. Mica Valahie, Bucureşti). 
Take Ionescu era supranumit „Guriţă de Aur”
 

Controversele izbucnite după finalul Primului Război Mondial

Take Ionescu devine în toamna anului 1918 preşedinte al Consiliului Naţional al Unităţii Româneşti, creat de el la Paris şi având scopul de a milita pentru interesele românilor. Mai târziu, Take este contactat de către Ion I.C. Brătianu pentru a face parte alături de el din delegaţia României din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din ianuarie 1919. Scopul conducătorului guvernului românesc era de consolidare a Marii Uniri adoptată în 1918, însă Take îi refuză propunerea. 

În cadrul unei scrisori redactate pe 28 decembrie 1918, Take îi scria lui Iuliu Maniu că, „pe atunci, nici ei, nici eu nu puteam visa că aşa de curând se va împlini visul nostru secular. S-a împlinit! La acest rezultat mulţi au lucrat… Pot să vă asigur că România Unită s-a făcut. N-a fost uşor. Rămân de fixat frontierele. Oricum se vor fixa, vom avea un stat puternic şi bogat”, conform lucrării „Take Ionescu” de Anastasia Iordache (Ed. Mica Valahie, Bucureşti). 

La Paris, deşi nu a făcut parte din delegaţia oficială, Take îşi exprimă opinia privind împărţirea frontierelor prin intermediul unei „împăciuri prieteneşti decât aceea a unei judecăţi care adesea este nedreaptă pentru amândouă părţile”. Prin intermediul unor jocuri de culise ajunge la o înţelegere asupra frontierelor sârbo-române cu Nicola Paşici (prim-ministrul Serbiei) şi la împărţirea Banatului. În timp ce I.C. Brătianu cerea ca întregul Banat să fie dat României. Înţelegerea încheiată de Take cu Paşici, în prezenţa lui Arthur James Balfour (prim-ministrul Marii Britanii) şi Eleftherios Venizelos (premierul Greciei) a dus la anularea de către Woodrow Wilson (preşedintele Statelor Unite) a Tratatului de alianţă dintre România şi Antanta din 1916, care prevedea recunoaşterea de către Antanta a teritoriilor locuite de români din Transilvania, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Banat. 

Take Ionescu şi jocurile de culise ale lui Ion I. C. Brătianu

Întors în ţară, a schimbat definitiv denumirea partidului său în Partidul Democrat. În martie 1920 acceptă să facă parte din guvernul generalului Alexandru Averescu, conducând Ministerul de Externe. Din funcţia de ministru de Externe, a contribuit la realizarea Micii Înţelegeri, alianţa cu scop defensiv dintre Cehoslovacia, România şi Iugoslavia.

Visând să ajungă premier, Take Ionescu demisionează de la şefia Ministerului de Externe la 11 decembrie 1921. Două zile mai târziu, generalul Averescu depune mandatul guvernului pe fondul crizei politice create. În 17 decembrie, Regele Ferdinand l-a desemnat pe Take Ionescu preşedinte al Consiliului de miniştri. În urma jocurilor abile ale lui Ion I. C. Brătianu, guvernul lui Take Ionescu primeşte un vot de blam în Parlament, în 17 ianuarie 1922, fiind nevoit să îşi depună mandatul. Odată cu aceasta se punea capăt ultimului guvern conservator din istoria României. 

Dezamăgit de această situaţie, Take pleacă în martie 1922 în Italia. Într-un restaurant din Napoli a consumat stridii ce i le-ar fi oferit insistent o vânzătoare. Bărbatul moare pe 22 iunie 1922 într-un sanatoriu din Roma de febră tifoidă, boală contractată în urma consumului de stridii. 

La înmormântarea sa de la Mănăstirea Sinaia, Ionel Brătianu afirma că Take Ionescu a avut o contribuţie mare la înfăptuirea României Mari. În autobiografia sa „Orizonturile mele. O viaţă de om. Aşa cum a fost” (Editura N. Stroilă 1934), Nicolae Iorga afirma că „înmormântarea a fost mai strălucită ca cea a regelui Carol I care, în repetate rânduri, a spus-o: Take Ionescu este omul cel mai inteligent din timpul domniei mele”. 

Placa comemorativă de pe casa lui Take Ionescu / Credit foto: Marian Ilie, Mediafax Foto

Şi-a găsit marea dragoste în tren

În clădirea aflată pe actuala stradă Tache Ionescu, din Capitală, omul politic, juristul şi diplomatul a locuit, pe rând, cu cele două soţii ale sale.

Pe prima, o tânără blondă cu ochi albaştri, o întâlneşte la Paris, pe când era student la Facultatea de Drept. „Văzând-o călătorind singură, el, ca un român galant, a ajutat-o cu tot ce i-a stat în putere. Sensibil la frumos ca toţi bărbaţii români, pentru el a fost dragoste la prima vedere. Şi-a urmărit scopul cu atâta ardoare, că a uitat pe dată de călătoria la Paris şi a traversat Canalul Mânecii să-i cunoască părinţii. Au existat câteva obstacole, dar, în ciuda acestora, dragostea a triumfat şi povestea s-a terminat cu o căsătorie fericită.” aminteşte Maude Rea Parkinson în cartea „Douăzeci de ani în România: 1889–1911” (Editura Humanitas, 2014)

Pe 13 noiembrie 1881, se căsătoreşte civil cu frumoasa Elisabeth Richards, la Brighton, şi apoi pe 19 noiembrie la biserica greco-catolică din Londra. Părinţii lui Take nu au fost, însă, de acord cu căsătoria şi l-au dezmoştenit. Bessie, după cum o alinta Take, era o fată educată şi frumoasă, dar fară avere, fapt ce i-a indignat pe părinţii bărbatului care îşi doreau pentru fiul lor o fată manierată şi cu avere. Cei doi se mută după căsătorie în Bucureşti, într-un apartament mic, apoi cumpără imobilul din apropierea Pieţei Alexandru Lahovari, aflat pe strada ce astăzi îi poartă numele, strada Tache Ionescu la numărul 25. 

Casa lui Take era plină de animale

Femeia nu s-a implicat în viaţa politică, însă a înfiinţat „Societăţi pentru prevenirea cruzimii faţă de animale”. La scurt timp, casa soţilor Ionescu era plină de animale: un urs, o maimuţă, nişte căprioare şi 10 câini. Dintre câini, preferatul stăpânei casei era căţelul Charlie. Atunci când Bessie era plecată în străinătate, câinele era cazat la Hotelul Joseph din Sinaia. Aici ospătarii se adresau câinelui cu apelativul de Domnul Charlie. 

Un alt animal preferat doar de Elisabeth era maimuţa Armina. Deseori, animalul scăpa din cuşca sa şi se căţăra prin pomii din casele vecinilor. Nu se apropia nimeni de ea, doar un poliţist care patrula prin zonă şi care se întorcea deseori triumfător cu Armina în braţe la doamna Ionescu. „Domnul Bruni” era un alt animal preferat al familiei. Soţii au primit cadou ursul din Munţii Caucazului, pe când acesta era un pui. Desigur, după ce a crescut, ursul ce umbla nestingherit prin casă şi curte îi speria atât pe servitori, cât şi pe musafirii doamnei Ionescu. 

După 35 de ani de căsătorie, Bessie moare la 60 de ani, în urma unui accident de călărie. Avocatul se recăsătoreşte cu Adina Olmazu, fostă Cordescu, ce era cu 33 de ani mai tânără decât el. După moartea bărbatului din 1922, Adina Take Ionescu rămâne singura moştenitoare a lui Take, însă bărbatul îşi lăsase deja prin testament casele Academiei Române. Astfel, ce-a de-a doua soţie rămâne cu obligaţia să aibă grijă de mormântul lui Take din Sinaia şi de cel al lui Elisabeth din Anglia. Femeia s-a recăsătorit cu principele polonez Jean Woroniecki şi a murit la 84 de ani, în Bucureşti. 

În anul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, Descopera.ro te invită să cunoşti, prin intermediul campaniei „Case de poveste”, istoria unor clădiri impresionante şi a oamenilor ei.

 

Urmărește DESCOPERĂ.ro pe
Google News și Google Showcase