Călător pe Dunăre cu Opel, ziua 3. De la podul lui Constantin cel Mare la Cazane
Dacă ţii morţiş să mergi pe DN55A de-a lungul Dunării, vei fi mai degrabă dezamăgit. Pe un drum absolut pustiu şi în stare deloc bună (bine că Insignia rezistă) vei întâlni doar sate prăfuite, şi ele practic pustii, rareori cu câte o maşină la poartă, pe zeci de kilometri peisajele nefiind mai populate cu oameni decât cele pe care le-ai fi văzut cu sute de milioane de ani în urmă, când actuala zonă a Dunării era de fapt o mare plină de corali care separa continente aflate la mii de kilometri depărtare, dar în mişcare unul spre altul, în urma ruperii Pangeei.
Totuşi, ceva s-a întâmplat aici – dacă priveşti casele olteneşti şi doljene, vei vedea că a existat o vreme în care locuitorilor le mergea bine. Multe dintre casele vechi de la drum au fost frumoase, semeţe chiar, semn că negustorii care le locuiau nu o duceau deloc rău. Acum sunt multe o ruină, majoritatea fiind părăsite.
Nu, nu a fost o molimă, cel puţin nu una cauzată de un virus. A fost doar comunismul, cel ceauşist, care a desecat lacurile uriaşe care existau aici când se revărsa Dunărea, şi care alimentau ciclic cu peşte nu doar localnicii, ci toată Muntenia, ba chiar şi Ardealul. Sursa de venit sigur şi bun a secat, aşadar, iar agricultura nu a reuşit defel să compenseze, astfel încât oamenii gospodari au plecat demult, spre zări mai vestice şi mai profitabile.
Podul nou de la Calafat ar putea învia un pic zona Maglavitului, însă va mai dura. Ce merită să ştii, însă, este că aici ai trei poluri de atracţie: Cetatea lui Dinescu (în fapt, un port agricol transformat în conac boieresc, gazdă pentru evenimente culinar-culturale suculente), rămăşiţele podului de la Drobeta-Turnu Severin, dar şi hidrocentrala Porţile de Fier I (la II se ajunge mai greu).
De la Cetatea udată de sânge, la Porţile lui Traian
Dacă la portul Cetate al lui Dinescu poţi asculta astăzi concerte de muzică în timp ce te delectezi cu bucate alese, istoria ne spune că aici au fost nenumărate bătălii-cheie pentru începutul multor campanii de cucerire, încă de dinainte de romani. Poate tocmai de aceea, zona a fost puternic fortificată din cele mai vechi timpuri.
Mai spre timpurile noastre, aveau loc primele confruntări terestre din Războiul Crimeii, cel din 1854, nu cel de acum. Habar n-avem probabil, dar aici au murit mii de turci şi de ruşi, başca valahii luaţi cu arcanul la oaste, vegheaţi atent de trupele austriece (cam vreo 280.000 de oameni), care aşteptau să vadă cine învinge. Şi de aici măcelul s-a mutat de-a lungul întregii Câmpii Române spre Caracal şi Bucureşti, până s-a dus hăt, în Crimeea, unde urmau să moară pentru orgoliul potentaţilor zilei cam 800.000 de ruşi, turci, englezi, francezi şi câţi şi mai câţi. Mai puţin de un secol mai târziu, aceleaşi meleaguri erau stropite din nou de sânge, de data asta românesc, german şi austriac, întreaga zonă fiind teren de luptă în cele două războaie mondiale.
Apoi, la Turnu-Severin dai din nou piept cu istoria: locuire continuă de peste 8.000 de ani (se susţine că aici avem cea mai veche aşezare umană stabilă din Europa – Schela Cladova), vad de trecere istoric al Dunării pe drumurile de la Vest la Est şi Sud la Nord, castrul Drobeta, ridicat la rang de Colonie de către Septimius Severus, dar şi tot ce a rămas în urma romanilor: termele, piciorul podului lui Apolodor din Damasc, dar şi clădirile oraşului nou, fondat la 1883, cu clădiri superbe dispuse de-a lungul unui plan desenat de Xavier Villacrosse (catalanul care a fost, de altfel, şi arhitectul-şef al Bucureştilor), aflate parţial în renovare.
Deşi nu era la fel de lung ca podul lui Constantin cel Mare de la Corabia, podul de la Drobeta avea totuşi o lungime apreciabilă: 1135 metri, 18 metri înălţime şi 12 metri lăţime, cât să încapă o legiune în marş pe el. Să mai amintesc că romanii au deviat parţial cursul Dunării pentru a putea construi primii piloni ai podului şi că utilizau un complicat sistem de cofraje din bârne de stejar cimentate şi pompe de apă?