Ajutor! Robotul mi-a furat slujba!

Nu este un fenomen nou, totuşi. A început de mult, din epoca industrială, şi a fost foarte vizibil atât în uzine, cât şi în agricultură. O secerătoare mecanică, ataşată la un tractor, condus de un singur om, putea face într-o singură zi treaba a câteva zeci de secerători. O singură maşină, anume proiectată, făcea mii de piese identice, în ritm rapid şi constant. Câteva războaie de ţesut automate scoteau mii de metri pătraţi de pânză într-o zi – mai mult decât ar fi putut face sute de lucrători.

Totuşi, multă vreme, mecanizarea n-a reuşit să acopere necesităţile unei societăţi în plină dezvoltare. Se găseau încă destule slujbe pentru oameni, pe măsură ce sectorul serviciilor şi al comerţului se dezvoltau, absorbind forţa de muncă rămasă vacantă în urma ocupării de către maşinării a numeroase „posturi” din agricultură şi industrie.

Dar pe măsură ce ritmul mecanizării/automatizării creştea, oamenii au început să se teamă că vor fi depăşiţi de maşini în competiţia pentru locurile de muncă. În 1930, economistul John Maynard Keynes avertiza asupra apariţiei unei noi maladii sociale, pe care el o numea „şomaj tehnologic”, termen ce definea o situaţie îngrijorătoare: ritmul în care economia reuşea să creeze noi locuri de muncă era mai lent decât ritmul în care locurile de muncă se împuţinau din cauza automatizării.

Din fericire, nu s-a întâmplat chiar catastrofa prezisă de Keynes, sau, oricum, nu atunci; până în urmă cu câţiva ani, automatizarea a coexistat relativ paşnic cu munca prestată de oameni.
Dar recent, alţi autori au început să tragă acelaşi semnal de alarmă, mai tare şi mai răspicat.

Doi experţi americani în tehnologie şi productivitate, Erik Brynjolfsson şi Andrew P. McAfee, de la Center for Digital Business din cadrul M.I.T., au lansat recent o carte – Race Against the Machine – în care explorează aspectele actuale ale relaţiei concurenţiale dintre oameni şi inteligenţa artificială pe piaţa muncii. Concluzia lor este deprimantă: oamenii pierd întrecerea cu maşinile.
Ei consideră că ritmul automatizării s-a accelerat în ultimul timp, datorită unei combinaţii de inovaţii tehnologice precum roboţii, utilajele cu comandă numerică, instrumentele de inventar computerizat, sistemele de recunoaştere a vocii, comerţul online.

Nu toţi specialiştii în domeniul sunt de părere că automatizarea se accelerează; Robert J. Gordon de la Northwestern University şi Tyler Cowen (George Mason University), de pildă, afirmă că, între anii, 1995-2004, s-a observat o creştere a productivităţii datorată îmbunătăţirilor tehbologice, dar că această creştere a stagnat ulterior, fapt pe care ei îl interpretează drept o dovadă că sistemele automate nu pot prelua chiar totul, ci există o limită dincolo de care înlocuirea omului cu maşina nu e posibilă.

„Unde se află această limită?” e întrebarea în jurul căreia se duce lupta de idei între specialiştii contemporani.

Inteligenţă umană, inteligenţă artificială

Multă vreme, ne-am amăgit cu ideea liniştitoare că sistemele automatizate nu ne pot înlocui decât în munci repetitive şi de rutină, nu şi în activităţi ce presupun percepţii complexe, analizarea informaţiilor şi luarea deciziilor.

Dar, aşa cum afirmă Brynjolfsson şi McAfee, capacităţile maşinilor se îmbunătăţesc văzând cu ochii şi vor continua să se îmbunătăţească. Maşinile evoluează şi devin capabile să preia sarcini care, până în urmă cu câţiva ani, păreau accesibile doar fiinţelor umane.

În anul 2004, economiştii Frank Levy şi Richard J. Murnane au publicat o lucrare numită Noua diviziune a muncii, în care analizau capacităţile computerelor şi ale oamenilor – ce pot face calculatoarele şi ce nu?
A conduce un camion, de pildă, era – se presupunea -, o activitate extrem de dificilă, care solicita din plin capacităţi specific umane şi nu ar fi putut fi realizată de sisteme robotizate. Era vorba despre a recunoaşte obiecte aflate în mişcare, cu viteze diferite, în direcţii diferite, de a reacţiona în timp real, ajustând mişcarea maşinii în funcţie de toate aceste informaţii – o muncă, socoteau autorii, prea complexă pentru a putea fi efectuată de un sistem computerizat.

Oare? În urmă cu doar câteva luni, Google anunţa, cu mândrie, că maşinile sale fără şofer au parcurs mii de kilometri pe autostrăzile americane, având doar când şi când nevoie de o mână de ajutor din partea omului aflat la bord.

Aşadar, obstacolele cad unul câte unul. Rând pe rând, îndeletniciri despre care se credea că sunt inaccesibile roboţilor şi, prin urmare, vor rămâne apanajul fiinţelor umane, ajung să fie realizate de maşinării sofisticate dotate cu inteligenţă artificială.

Munca într-un call center, de exemplu, părea a fi pe vecie destinată oamenilor; în fond, era nevoie să vorbeşti, să asculţi, să răspunzi… Iar aşa ceva nu pot face decât oamenii, nu-i aşa? Nu, nu mai e aşa, de când cu dezvoltarea – într-un ritm halucinant -, a tehnologiilor de recunoaştere a vocii, cu care pot fi înzestrate sistemele automate care, într-o bună zi, ne-ar putea lua locul, într-un call center populat numai de roboţi.

Prin urmare, este adevărat: maşinăriile vin tare din urmă, omul este depăşit, capacităţile sale nu mai pot ţine pasul cu dezvoltarea tehnologiei. Recesiunea economică explică parţial lipsa de locuri de muncă dar, sub această situaţie de moment, se ascunde ceva mai profund şi mai îngrijorător – o tendinţă spre înlocuirea omului cu sisteme automate, a inteligenţei umane cu cea artificială.

Argumentele celor ce susţin că am pierdut cursa sunt destul de convingătoare: după marea zgâlţâială din anii 2008-2009, economia americană şi-a revenit, în bună măsură, aşa cum o dovedeşte prosperitatea multora dintre companii. Şi totuşi, mulţi americani sunt încă şomeri: rata şomajului nu a scăzut până la nivelul de dinainte de criză – departe de asta. În acelaşi timp, companiile investesc masiv în tehnologie: din iunie 2009 şi până acum, spun Brynjolfsson şi McAfee, investiţiile firmelor americane în echipamente automatizate şi software au crescut cu 26%, în vreme ce cheltuielile cu salariile au rămas neschimbate.

Punând cap la cap toate aceste date, rezultă că firmele preferă să investească în tehnologie, mai degrabă decât în oameni, şi fac asta pentru că, realmente, tehnologia poate îndeplini deja foarte multe dintre lucrurile pe care le fac oamenii.

Un aspect recent al fenomenului este implicarea, în acest proces de „înlocuire”, a unor categorii de salariaţi cu nivel înalt de educaţie şi bine plătiţi. Dacă, până nu demult, automatizarea lua pâinea de la gura muncitorilor, calificaţi ori necalificaţi, din uzine şi a lucrătorilor agricoli, azi, în SUA cel puţin, medicii şi avocaţii au ajuns să se confrunte cu ameninţări similare.

În radiologie, de pildă, sisteme computerizate dotate cu programe speciale de recunoaştere a anumitor caracteristici (pattern-recognition) pot analiza imaginile tomografice şi radiografice, făcând astfel mare parte din munca unui medic specialist radiolog.

Până şi în avocatură – o profesie atât de strâns legată de natura umană, în toate aspectele ei – se pare că vor ajunge să lucreze calculatoare tot mai multe şi oameni tot mai puţini: s-a demonstrat deja faptul că nişte algoritmi bine proiectaţi pot să cotrobăie cu mare eficienţă prin mii de dosare, găsind conexiuni între cazuri şi elaborând sinteze – adică îndeplinind mare parte din munca de rutină, consumatoare de timp, a unui avocat.

Suntem, parcă, tot mai aproape de profeţia sociologului Jeremy Rifkin, exprimată în cartea sa The End of Work (1995): societatea intră într-o nouă fază, una în care va fi nevoie de tot mai puţini muncitori (umani) pentru a produce cantitatea de bunuri şi servicii consumate, iar sofisticatele tehnologii computerizate ne vor duce, din ce în ce, spre o lume aproape lipsită de muncitori.
Oricum ar fi, peste câteva decenii, conceptul de slujbă cu normă întreagă, aşa cum îl înţelegem azi, va fi mult mai puţin răspândit şi aplicat.

Colaborare vs. competiţie

Totuşi, odată situaţia prezentată, problema identificată şi semnalele de alarmă trase, nu e timpul să fie propuse şi nişte soluţii?

Soluţia evidentă, în viziunea lui Brynjolfsson şi McAfee, ar fi ca omul să participe la cursa evoluţiei nu împotriva maşinilor, ci alături de ele. Competiţia productivităţii poate fi cîştigată dacă vedem evoluţia tehnologiei nu ca pe o ameninţare, ci ca pe o oportunitate.

Un singur exemplu (din multe posibile): aplicaţiile comercializate prin App Store şi Android Marketplace au dat multor oameni înzestraţi cu inteligenţă creatoare posibilitatea de a câştiga bani, profitând de tehnologia nouă şi sofisticată din spatele smartphone-urilor, a căror utilizare se răspândeşte rapid.

Sistemele automate, cu toate capacităţile lor grozave – viteză, lipsa oboselii, a plictiselii şi altele – tind, totuşi, să fie limitate, să se mărginească la a face repede şi bine ceea ce au fost învăţate să facă şi numai asta.

Atunci când e vorba despre imaginaţie, intuiţie, creativitate, capacitate de adaptare, darul de a improviza şi de a acţiona spontan, puterea de a simţi emoţiile altora şi de a reacţiona la ele – toate capacităţi profund umane – acestea sunt încă ale noastre şi numai ale noastre. Oricât de inteligente ar fi maşinăriile, ele nu pot, în momentul de faţă, egala însuşirile unui om, puterile cu care natura ne-a înzestrat în milioane de ani de evoluţie. Rămâne să ne schimbăm viziunea asupra muncii şi asupra vieţii, să identificăm acele domenii în care maşinile nu pot face faţă la fel de bine ca un om, domeniile în care nepreţuitele şi unicele însuşiri omeneşti vor rămâne mereu valoroase şi indispensabile.