Televiziunea, intre negare si SF

Definitia mea: televiziunea este, in mileniul III, adevarata noastra vedere, privirea larga asupra lumii, operata cu un unghi generos. Fiind mai mare de 90º, acesta este insa un unghi obtuz. Asijderea este si vederea noastra numita televiziune. O definitie rea, una dintre multele care pot fi date televiziunii. Intelectualii, cu exceptia, poate, a celor care au lucrat nemijlocit in televiziune, s-au intrecut in a furniza astfel de sentinte. Spirituale, dar acre, otravite, ingrijorate, zeflemitoare. Jean Guéhenno spunea, poticnindu-se printre vorbe: „Exista doua feluri de televiziune: televiziunea inteligenta, care ii face pe cetateni greu de guvernat, si televiziunea imbecila, care ii face pe cetateni lesne de guvernat.“ In banda desenata Le Chat à Malibu, Phillipe Geluck anina intr-o bula ganditoare urmatoarea afirmatie: „Violenta la televizor te indeamna sa spargi totul in jur. Cu exceptia, din pacate, a televizorului insusi.“ Pierre-Jean Vaillard e doar mucalit: „Ador televiziunea. Cand inchizi ochii, e aproape la fel de buna ca radioul.“ Jacques Dutronc vrea sa fie precis ca un ziarist de teren. Nu e decat criminal de ironic: „Televiziunea nu poate fi privita. Cand stai in picioare, nu te poti uita. Cand te asezi, adormi.“

David Frost, om de televiziune, se uita la fenomen ca un specialist in probleme mondene: „Televiziunea este o inventie care te face sa-i primesti la tine acasa pe niste niste tipi pe care n-ai vrea niciodata sa-i primesti la tine acasa.“ Bruno Crémer ne surprinde in supermarketul de pe ulita centrala a satului global si ne reconforteaza: „Nu trebuie sa uitam niciodata ca televizorul este doar un obiect electrocasnic.“ Jean Baudrillard, in calitate de sociolog, ne aminteste ce inseamna sa ajungi de partea cealalta a ecranului: „Gloria in ochii poporului, iata la ce trebuie sa aspiram. Nimic nu se aseamana cu privirea topita de stima si emotie a nevestei macelarului care te-a vazut aparand la televizor.“ Marele regizor Jean-Luc Godard gafaie, cu un parti-pris in gat ca un os de peste: „Televiziunea fabrica uitare. Cinematograful fabrica amintiri.“ In fine, Guy Bedos ne pune piedica in mijlocul desertului si ne atrage atentia ca oaza din zare e doar un miraj: „Din momentul in care toate canalele au inceput sa se lupte pentru rating, a vorbi despre inteligenta la televizune este ca si cum ai distribui ghiduri gastronomice in Sahel.“

Acestora li se alatura severii, cei lipsiti de ingaduinta, indignatii, cei carora glanda de supravietuire refuza sa le mai secrete umor. Michel Tournier e sumbru ca un interior de catedrala gotica: „Revistele, filmul, televiziunea indestuleaza ochiul si reduc la neant ce a mai ramas din om. Omul de azi se plimba, ciung si cu botnita la gura, printr-un palat de iluzii.“ Umberto Eco e pe cat de sec, pe atat de intratabil: „Televiziunea ii face inteligenti pe indivizii care nu au acces la cultura si ii tampeste pe cei care se cred cultivati.“ O intrebare, cred, legitima: ce se intampla oare cu aceia care chiar sunt cultivati? La urma, seniorul apocalipsei, Giovanni Sartori, autorul unui volum (Homo Videns, Imbecilizarea prin televiziune si postgandirea) scris cu o limpezime de cristal a argumentatiei. Cristalul e insa din specia sarii de mare: daca il inghiti, iti trebuie mai multe galeti de apa curata ca sa-ti revii. Iata, dupa o expunere faptica, o concluzie extrasa din volum (Editura Humanitas, 2005): „In Anglia, un popular comentator de televiziune a dat – in Daily Telegraph, apoi la radio si la televiziune – doua versiuni despre filmele sale preferate, una adevarata si una nerusinat de mincinoasa. Un esantion de 40.000 de persoane – telespectatori, ascultatori si cititori – a raspuns apoi la intrebarea: care dintre cele doua interviuri spunea adevarul? Cei mai capabili sa descopere minciunile au fost ascultatorii postului de radio (peste 73%), pe cand telespectatorii le-au descoperit doar in proportie de 52 la suta. Iar acest rezultat pare plauzibil. Eu l-as explica astfel: videodependentul are mai putin simt critic decat cel care este inca un animal simbolic deprins cu folosirea simbolurilor abstracte. Pierzand capacitatea de abstractizare, pierdem si capacitatea de a face distinctia intre adevarat si fals.“ Cum am putea sa-l contrazicem? Sau, daca am putea, cum s-o facem cu inima impacata?

Iesirea din Pandemonium

André Lange, profesor de istoria televiziunii la Universitatea Libera din Bruxelles, intr-un extraordinar de bine realizat site dedicat obiectului sau de predare, explica de ce nu exista in momentul de fata o istorie propriu-zisa a televiziunii. Printre temeiurile identificate (1. Televiziunea este un obiect recent, cu circa 70 de ani de existenta ca tehnologie si 50 ca fenomen de masa si, intr-o acceptiune clasica a istoriei, istoricul nu poate incepe sa lucreze decat cincizeci de ani dupa ce s-au petrecut faptele. 2. Numarul limitat de intreprinderi care a caracterizat, vreme indelungata, sectorul audio-vizual. 3. Faptul ca studiile asupra televiziunii au constituit preocuparea altor discipline, cum ar fi sociologia. 4. Faptul ca televiziunea functioneaza ca un flux, anevoie de perceput in totalitatea sa si ramas, vreme indelungata, pana la aparitia recorderelor, cu neputinta de controlat de catre telespectator), cel mai „greu“ este faptul ca televiziunea a fost (si inca mai este) obiectul unei discreditari sau, cel putin, al unei mefiente serioase din partea universitarilor si a intelectualilor, in general. Mai degraba un vector al culturii decat o forma culturala in sine, televiziunea nu a fost considerata un obiect demn de studiu. Spre exemplificare, autorul il citeaza pe George Duby: „Ca multi intelectuali de varsta mea, am neglijat multa vreme televiziunea. O vedeam ca pe un intrus. Ea ameninta sa-mi invadeze intimitatea, campul larg pe care intelegeam sa-l dedic lecturii, muzicii, discutiilor cu prietenii.“ Faptul ca Duby a devenit, dupa ani, un clasic al televiziunii franceze si, apoi, cel dintai presedinte al canalului La Sept (prefigurare a canalului cultural european ARTE) e o alta poveste, la fel de interesanta ca toate marile convertiri din istorie, cand fostii demoni devin zei.

Preistorie. Vederea la distanta povestita de scriitori

O caricatura aparuta in The Daily Mirror pe data de 21 iulie 1969, a doua zi dupa ce omul pasise pe Luna, infatiseaza un cetatean care pare sa aiba ochii iesiti de nesomn, in vizita la ORL-ist. Daca privesti mai bine, in orbitele sale se afla de fapt doua Luni, pline de cratere. Textul este: „Cut down watching TV for a couple of days!“ Pestera cu iluzii, zid opac pe care sunt proiectat simulacre, televizorul substituie realitatea si ne intra in carne ca o a doua natura. Mai important decat faptul ca omul a mers pe Luna a fost, in acele momente, faptul ca l-am vazut in direct pe om mergand pe Luna. Un pas mic pentru inventatorul vederii la distanta, un pas mare pentru omenire. Capacitatea de a vedea trecutul (sau de a-i revedea pe cei morti), de a vedea ce se intampla la departare sau de a vedea viitorul nu a fost harazita, in mod natural, oamenilor. Inainte sa existe televiziunea, aceasta facultate a fost atribuita unor personaje dotate cu puteri simbolice: poeti, magicieni, ghicitori (adica, ironie a sortii, aprigilor contestatari de mai tarziu ai televiziunii). Mergand pe urmele unei anchete intocmite de acelasi André Lange, descoperim ca una dintre atestarile cele mai vechi ale capacitatii de a vedea departe, direct corelata cu facultatea de a prevedea viitorul, se afla intr-un celebru text grec, Romanul lui Alexandru.

Atribuita lui Pseudo-Calisten, cartea descrie viata si faptele marelui Alexandru Macedon, a fost redactata intre secolul III si I i.Hr. si, cel mai probabil, a fost compusa in Egipt. Cel mai important indiciu al localitatii de provenienta este dat de faptul ca Alexandru nu este fiul lui Filip al Macedoniei, ci al faraonului Nectanebo. Alexandru are, potrivit textului, nu doar capacitatea de a vedea departe si de a ghici viitorul, ci si puterea magica de a actiona la distanta: „Daca vreo armie il ameninta, el nu-si strangea ostenii si nici nu-si ostenea paznicii in lupta, ci, intr-o albie magica, purcedea sa ghiceasca viitorul. Varsa apa in bazin si prindea sa plamadeasca din ceara niste corabii micute si niste trupuri de om, invoca duhurile aerului si geniile de sub Pamant, iar toate chipurile de ceara se insufleteau. Dupa ce le pogora in apa, toate corabiile vrajmase care se pregateau sa-l asalteze se cufundau in adancul marii.“ Bazinul magic este departe de sistemul de descompunere, transmitere si recompunere a imaginilor pe care il constituie dispozitivul audiovizual. Cu toate acestea, spune Lange, „el poate fi plasat chiar la inceputul listei de dispozitive magice pe care le vom descoperi ulterior in literatura greaca, latina si araba si poate fi considerat elementul fondator al mitului, daca nu chiar al proiectului tehnic, al vederii la distanta.“ Pe de alta parte, adaugam noi, Nectanebo poate fi socotit, la randul lui, un prim mare maestru al mistificarii de tip televizual, un sacerdot-prezentator, cata vreme a creat o scorneala de ceara (pseudorealitate) asemanatoare in toate privintele lumii adevarate, care a inlocuit-o in maniera simbolica pe aceasta din urma, pentru ca, ultima instanta, sa i se substituie in totalitate, ca in „capodopera“ Elodia de Dan Diaconescu, bunaoara.

Lucian din Samosata, considerat de multi primul scriitor de science-fiction, a practicat meseria de avocat in Antiohia, a calatorit in Grecia, Italia, Asia Mica si Galia, dupa care s-a instalat la Atena, dedicandu-se filosofiei. Nu ne vom referi aici la Dialogurile mortilor, nici la cele ale Zeilor, pe care Loukianos le-a inventat, ci la Istoriile adevarate, care l-au influentat atat pe Cyrano de Bergerac in ale sale Stari si Imperii ale Lunii, cat si pe Voltaire in Micromegas. Aici, este vorba despre un explorator al spatiulului care descopera o populatie selenara ce dispune de un sistem de observare sonora si vizuala universala: „Am zarit o alta minune in palatul regal: o foarte mare oglinda asezata deasupra unui put, care nu are de tot adanc. Daca descinde cineva in put, aude tot ce se spune la noi, pe Pamant, iar daca privesti in oglinda, zaresti toate cetatile, toate natiunile, ca si cum te-ai afla in mijlocul lor. Cu aceasta ocazie, mi-am vazut eu insumi familia, precum si intreaga mea patrie, dar daca ei m-au vazut, asta nu pot s-o spun cu siguranta.“ Si exemplele de teledispozitive pot continua: le-a vazut cu ochii mintii autorul celor O mie si una de nopti (teava magica de fildes), Tiphaigne de la Roche in Giphantie (unde inchipuie un glob miraculos), Jacques Cazotte in Les prouesses inimitables d’Olivier (cu paharul sau cu apa vrajita) sau Goethe care, in Faust, ne dezvaluie puterile oglinzii magice. Ne-am oprit insa la Lucian din Samosata ca sa inchidem rotund acolada. Asta pentru ca vazuseram, la inceput, Luna de pe Pamant si era musai sa vedem si Pamantul de pe Luna. Pentru o asemenea isprava, era nevoie de un pretext, iar el s-a numit televiziune.

Foto: Photoland