Tehnologia poate distruge societatea: roboţii pot fi periculoşi şi din cauza implicaţiilor rasiale

Despre ce e vorba? Autoarea, o artistă de culoare din New York pe nume Stephanie Dinkins, a ajuns să fie fascinată de roboţi, ba chiar a ţinut o conferinţă TEDx pe tema asta, după ce a făcut cunoştinţă cu BINA48, un robot social conceput să testeze posibilitatea de a transfera conştiinţa unei persoane (Bina Rothblatt, o femeie afroamericană) la un robot şi de a o face apoi să evolueze independent de persoana respectivă. Ideea e oarecum de SF, deşi roboţii sociali (umanoizii) au fost până acum prezentaţi mai curând drept nişte auxiliare prozaice menite să simuleze compania umană pentru persoane cu dizabilităţi sau boli psihice. După ce a stat de vorbă, ca să spunem aşa, cu BINA48, Stephanie Dinkins a fost surprinsă să vadă că, deşi robotul se prezenta drept o femeie de culoare, „ea exprima deseori ideile politic corecte ale bărbaţilor albi bine intenţionaţi care au programat-o şi nu experienţa trăită a unei femei de culoare”, scrie Mediafax.

Ca atare, Dinkins scrie că a devenit „foarte îngrijorată că aşa ajungem de fapt să codificăm discriminarea digitală în sisteme noi”. Ea aminteşte cât de omniprezente au devenit deja aplicaţiile bazate pe inteligenţa artificială în domenii care ar fi părut până de curând inaccesibile roboţilor, ca recrutarea forţei de muncă, evaluările medicale, de istoric financiar sau profesionale ori chiar în justiţie (ProPublica a avut anul trecut un articol intitulat „Machine Bias”, despre algoritmii folosiţi în sistemul judiciar american spre a evalua probabilitatea ca un condamnat să comită în viitor şi alte infracţiuni, cu concluzia că afroamericanii ajung aşa să fie automat judecaţi drept potenţiali infractori). Şi se întreba Dinkins: chiar vrem să fim conduşi în viitor de sisteme de inteligenţă artificială care să integreze ideile noastre restrictive despre rasă, vârstă şi gen? De pildă, în loc să avem asistenţi virtuali de genul Alexa sau Cortana, care reproduc unul şi acelaşi stereotip masculin despre femeia dezirabilă (o secretară tânără, drăguţă, gingaşă şi supusă), n-ar fi posibil ca utilizatorii să aibă libertatea de a-i personaliza?

• Test de cultură generală. Care este diferența dintre Deep Web și Dark Web?
• Câte joburi poate înlocui Inteligența Artificială? Un economist răspunde!

Fără să ştie, Dinkins îşi dă de fapt singură răspunsul când îşi pune astfel de întrebări, chiar atunci când zice despre BINA48 că exprima „ideile politic corecte ale unor bărbaţi albi bine intenţionaţi”, puse în opoziţie cu „experienţa trăită”. Raportat la înţelegerea din topor cu care suntem noi obişnuiţi în România (unde „corectitudine politică” înseamnă un egalitarism comunist contra naturii, unde e interzis să spui că o naţie e diferită de alta sau că sunt diferenţe între sexe), pare ciudat ca tocmai o afroamericancă să considere tocmai nişte idei „politic corecte” drept opresive faţă de identitatea minorităţii sale. În realitate însă nu e ciudat: o minoritate cu adevărat discriminată – iar orice discriminare reală are întotdeauna la bază diferenţa de resurse materiale, de putere economică între nişte grupuri sociale – va simţi întotdeauna caracterul fals sau artificial al unor creaţii culturale sau politici sociale care se referă la minorităţi, dar care au ca autori exclusiv indivizi şi grupuri care deţin puterea economică în raport cu acele minorităţi.

Iar asta e valabil oriunde, în cele mai neaşteptate contexte. Celebritatea transgen Caitlyn Jenner (fostul atlet Bruce Jenner) a părut că serveşte cauza minorităţilor expunând în media aventura operaţiilor prin care şi-a schimbat sexul şi ajungând să fie lăudată nu numai pentru curajul de a face asta (un curaj altminteri foarte rentabil mediatic şi material pentru ea), dar chiar şi pentru feminitate, cu un cor de bărbaţi şi femei entuziasmaţi că Jenner ar arăta mai bine şi s-ar comporta mai autentic feminin decât o persoană de aceeaşi vârstă, adică 67 de ani, care s-a născut biologic femeie (în jargonul politic corect, „cis-femeie”, în opoziţie cu „trans-femeie”, cum este Caitlyn). În realitate, văzută dinspre minorităţi, povestea ei arată mai curând ca încă o toană pe care şi-a făcut-o un bărbat alb bogat şi celebru, aceea de a le impune altora să accepte că e femeie. Dacă un grup care are puterea economică face un demers pentru emanciparea unei minorităţi, e mai mare probabilitatea ca în cele din urmă rezultatul să fie consolidarea lui, în timp ce minoritatea iese mai curând cu o imagine caricaturală şi antipatică. Iar asta se vede cu atât mai bine cu cât un astfel de grup este mai închis, mai asemănător cu o castă. Un exemplu aproape la întâmplare: încercarea Papei Francisc de a promova şi nişte foste victime ale abuzurilor sexuale ale clericilor în Comisia pontificală pentru protecţia minorilor (din 17 membri, doi erau astfel de foste victime; ambii au întâmpinat însă rezistenţă în eşaloanele superioare ale puterii clericale şi au fost nevoiţi să plece).

În cazul roboţilor, ei rămân cel puţin deocamdată o creaţie ce poate fi atribuită grupului cu cea mai mare putere economică în SUA, cel care a susţinut-o la alegerile prezidenţiale pe Hillary Clinton şi care e acuzat îndeobşte că bagă pe gât restului lumii ideile sale de corectitudine politică. De aceea, nu e de mirare că roboţii ieşiţi de aici manifestă mai clar decât oamenii reali stereotipurile specifice acestor idei. Dar tocmai de aceea, uitându-ne la roboţi ne putem da seama mai bine de ceea ce roboţii „corect politici” de fapt împiedică. Recent au făcut carieră în presa tabloidă de la noi nişte ştiri entuziaste despre roboţi sexuali, cu titluri de genul „Aşa arată PĂPUŞILE SEXUALE de ultimă generaţie! Sunt mai RELE decât unele FEMEI” sau „PĂPUŞI SEXUALE DE ULTIMĂ GENERAŢIE: Femeile ar trebui să se teamă”, cu ideea că în sfârşit femeile mofturoase şi-au găsit naşul, fiindcă bărbaţii le vor abandona pentru roboţii care le vor satisface orice fantezie sexuală. Iar libertatea chiar arată pentru mulţi din cei ce strigă cel mai tare contra „corectitudinii politice” drept libertatea de a-şi da frâu liber instinctelor în numele „naturii umane”, adică al clişeului cu care îşi legitimează ei dorinţa de a fi oricât de agresivi în raport cu semenii. Nu e în natura umană să vrei să-ţi ucizi rivalii (cu pumnul, cu drona sau cu un robot programat pentru asta), să te desfeţi lovind sau violând pe cineva, să te răzbuni nimicind un sat întreg acolo unde a fost omorât un om din armata ta?

La origine, principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” era de fapt un principiu de corectitudine politică adecvat vremii sale, pentru că însemna nu o legitimare a răzbunării, ci dimpotrivă, o limitare a setei de răzbunare la un nivel cât de cât comparabil cu paguba suferită – cu alte cuvinte, dacă armata ta a pierdut un om, măcar limitează-te să ucizi şi tu tot un om, nu un sat întreg. Faptul că noi înţelegem acum „ochi pentru ochi” ca o expresie a barbariei şi nu a corectitudinii politice denotă cât de mult a evoluat civilizaţia umană între timp. Aşa încât dacă vedem cât de absurde sunt manifestările de azi ale corectitudinii politice care cataloghează drept homofobie sau transfobie refuzul de a o admira pe Caitlyn Jenner sau de a folosi termeni precum „cis-femeie”, e la fel de sănătos să ne uităm şi ce propun de fapt criticii cei mai furioşi ai corectitudinii politice. Am văzut cum Roger Stone, consultant politic al lui Donald Trump, crede că a fost „cool” din partea lui Trump să se raporteze la femei cu expresia „grab ’em by the pussy”. L-am văzut pe Cristian Buşoi de la PNL prevestind că „europenii se vor îneca cu propria corectitudine politică” în contextul crizei refugiaţilor. L-am văzut pe Toader Paleologu explicând cum „prea multă corectitudine politică exasperează lumea” când Leon Dănăilă a fost reclamat la CNCD după ce a spus că femeile nu pot face chirurgie de performanţă. Care ar fi deci, concret, soluţia mai bună, alternativa propusă de aceşti critici? E posibil să ne dăm seama, dacă le luăm la bani mărunţi viziunea, că nu au de fapt nicio alternativă în minte şi doar acuză mecanic corectitudinea politică fiindcă s-au gândit că folosirea acestui clişeu dă bine la electorat. E posibil să ne dăm seama, în alte cazuri, că au o alternativă şi că ea se referă la libertatea de a ne întoarce la nişte epoci mai agresive din istorie. E posibil şi ca alternativa asta să ne placă mai mult. Totul e însă, cum am zis, să ne dăm seama.