Disprețul pentru teatrul românesc al „societății alese” a Bucureștiului, la finalul secolului al XIX-lea

Teatrul românesc la finalul secolului al XIX-lea se afla în plină dezvoltare. Piesele scrise de de Iacob Negruzzi și de cumnatul său Mitică Rosetti, mai cunoscut în literatura politică și umoristică sub pseudonimul de „Max”, și publicate în revista „Nazat” erau adorate de public. Nu același lucru s-a întâmplat la început cu piesele de teatru ale lui Ion Luca Caragiale. Cu excepția comediei „O scrisoare pierdută”, care a fost totuşi considerată cam prea trivială, celelalte piese n-au putut trece peste pragul primelor reprezentații. Totuși, „societatea aleasă” a Bucureștiului nu „gusta” din teatrul românesc. La modă erau reprezentațiile artiștilor străini, dar în special teatrul de salon care dat naştere și unor adevărate scandaluri amoroase.

Doi mari actori au dominat scena teatrului românesc de la finalul secolului al XIX-lea, Grigore Manolescu și Iulian Ștefan. Rolurile tragice jucate de Grigore Manolescu în piesele scrise de William Shakespeare au fost deosebit de apreciate de iubitorii artei dramatice de atunci.

• Curiosul drum al Japoniei, de la modernizare la război
• Povestea spărgătorului de nuci

Așa cum Manolescu a fost apreciat pentru interpretarea sa din rolurile tragice, Iulian Ștefan a fost ovaționat pentru rolurile jucate în piese de comedie. Interpretarea acestuia în piesa `Zigeunerbaron` a creat o adevărată psihoză în acele vremuri.

„Societatea aleasă frecventa opera şi reprezentațiile artiștilor străini cu asiduitate”

Cercurile „alese” ale societății bucureștene nu apreciau teatrul românesc. Moda de atunci „impunea” frecventarea operei și a reprezentanților artiștilor teatrali străini.

„Societatea aleasă frecventa opera şi reprezentațiile artiștilor străini cu asiduitate, căci aşa cerea moda, după cum tot moda impunea cel mai desăvârșit dispreț pentru teatrul românesc”, nota în memoriile sale Constantin Argetoianu.

De altfel, Mișu Văcărescu, un cronicar monden al vieții bucureștene, ce își semna articolele sub pseudonimul „Claymoore” și le publica în ziarul „L’Indépendence Roumaine”, nu publica recenzii decât pentru spectacolele de operă sau pentru cele ale artiștilor străini. Și cum marea majoritate a „vedetelor” din societatea bucureșteană de atunci ar fi fost în stare de orice doar pentru a își vedea numele în rubricile scrise de „Claymoore” frecventau doar spectacolele „recenzate” de acesta. E drept, mai existau și câteva excepții.

„Claymoore nu publica pomelnicul spectatoarelor decât pentru operă şi turneele vedetelor europene, singurele spectacole admise în rubrica `șicului` și `psut-ului`. La reprezentațiile Teatrului Național nu se aventurau dintre cuconet, decât câteva intelectuale care citiseră pe Alecsandri și pe Eminescu şi descoperiseră pe Manolescu şi pe Iulian. Naționalismul nu era încă la ordinea zilei pe nici un teren şi cu atât mai puțin pe al artei dramatice, încă în fașă”, nota condeiul ironic al lui Argetoianu.

„Niciodată teatrul de salon n-a cunoscut o epocă atât de strălucită”

La modă pentru înalta societate a Bucureștiului de sfârșit de secol al XIX-lea erau spectacolele date în „teatrul de salon”. Deși marea majoritate a pieselor de teatru erau „masacrate” în aceste spectacole, totuși s-au evidențiat și câteva talente în arta actoriei, precum Tinculina Florescu şi Alexandru Davila.

„Nu era naționalismul (la modă, n.r.), dar era deja snobismul și cabotinismul . `Ah! ma chère-ele` nu se mulțumeau să se ridice pe deasupra mitocancelor prin ciripitul lor parizian, – menționa Constantin Argetoianu – dar mai căutau încă felurite derivative pentru pornirile simțurilor lor, în culise improvizate şi în brațele vlăjganilor cu dicțiune îngrijită şi cu gesturi discrete, dar cuprinzătoare. Niciodată `teatrul de salon` n-a cunoscut o epocă atât de strălucită. De-a valma, spiritualele scenete ale lui Musset şi insipidele subproducții ale `stupidu-lui secol al XIX-lea` erau masacrate cu vervă și cu avânt pe scene improvizate în toate saloanele Belgiei Orientului.

Printre atâtea gâște care fâşâiau şi printre atâția curcani care făceau roata erau şi câteva adevărate talente care își călcaseră norocul, căci ar fi putut să stea alături de cei mai iscusiți profesioniști. Pe deasupra tuturor străluceau Tinculina Florescu şi Alexandru Davila, care trebuia să facă o atât de strălucită carieră. Dacă s-ar fi consacrat teatrului, Tinculina Florescu ar fi ajuns departe.

Jean de Linche, contele Diesbach (secretar al Legațiunii franceze), Grigore Suțu (Tête de mort) şi un stol de cucoane și de domnișori cărora le-am uitat până şi numele își petreceau viața în repetiții, pe care le plimbau din casă în casă, trăgând după ei carul veseliei”.

„Câte căsnicii n-au fost stricate, câte reputații nu s-au prăbușit, câte certuri nu s-au iscat în aceste culise improvizate și indiscrete”

Teatrul de salon a fost și cel care producea cele mai multe scandaluri mondene. Tot teatru de salon a spulberat căsnicii și a pătat numeroase reputații. Au fost și cazuri în care conflictele au degenerat și mai mult.

„Reprezentații de binefacere cu plată, reprezentații mondene fără plată ce urmau toată iarna fără întrerupere și serveau de subiect de conversație tuturor, prin nesfârșitele cancanuri ce se nășteau în jurul lor.

Câte căsnicii n-au fost stricate, câte reputații nu s-au prăbușit, câte certuri nu s-au iscat în aceste culise improvizate și indiscrete. Au fost și cazuri, rare ce e drept, dar au fost în care conflictele au degenerat în păruiala și au sfârșit printr-o lichidare pe teren”, mai scria Argetoianu.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Teatrul românesc la finalul secolului al XIX-lea: „A fost o adevărată psihoză”

Teatrul cruzimii. Viziunea radicală a lui Antonin Artaud și undele sale de șoc permanente

Ian McKellen: „Mă prefac că sunt persoana pe care o reprezint în film sau în piesa de teatru”

Ion Luca Caragiale, criticat aspru la debutul pieselor sale de teatru. Cine l-a sprijinit?