Manevre diplomatice în vremuri de război. Cine a fost primul-ministru român care știa ce se discuta în Ministerul de Externe francez

În vremuri de război, manevrele diplomatice sunt mult mai complexe, diplomația fiind utilizată de cei experimentați drept ca pe o adevărată armă. Pentru beligeranți, diplomația se subordonează efortului de război, iar pentru cei neutrii, diplomația este arma pe care o pot folosi pentru a se alătura unei tabere, sau pentru a-și menține poziția de neutralitate. În vara anului 1916, atât Puterile Centrale, cât și Antanta se străduiau să atragă România de partea lor în conflict. Însă la București, prim-ministrul Ionel Brătianu stăpânea profund tainele diplomației spre disperarea taberelor combatante.

Imediat după izbucnirea Primului Război Mondial, Puterile Centrale și Antanta s-au angajat în ample eforturi diplomatice pentru ca România să intre în război de partea lor.

• Nicolae Ceaușescu și recordurile vânătorești
• Bucureștiul, sub bombele zeppelinelor germane

Prim-ministrul Ionel Brătianu a urmărit însă să obțină cele mai bune condiții pentru intrarea țării în conflict.

Negocierile cu Antanta s-au întins pe aproape doi ani. Pentru a impulsiona negocierile la începutul verii anului 1916, Franța îl schimbă pe ambasadorul de la București, Camille Blondel, considerat prea apropiat de Ionel Brătianu, cu contele de Saint-Auliare.

„Nu vă lăsați dus de nas de Brătianu”

Din memoriile scrise de Saint-Aulaire aflăm amănunte interesante despre culisele negocierilor pentru intrarea României în război. Saint-Aulaire a acționat invers față de sfaturile pe care le-a primit de la președintele Consiliului de Miniștri ai Franței, Aristide Briand.

„De la primele mele contacte cu mediile politice de la București şi cu colegii mei, ceilalți reprezentanți ai Antantei, am simțit cât de inutilă era numirea mea și, pentru ca ea să nu devină mai mult decât inutilă, trebuia să adopt atitudinea ireproșabilă a predecesorului meu.

Am făcut deci în toate exact contrariul, nu al instrucțiunilor pe care oricum nu le primeam niciodată, ci al sfaturilor lui Berthelot şi ale lui Briand. Pomenesc pe șeful de cabinet înaintea președintelui de Consiliu pentru că, dintre cei doi, subalternul era cel ce conducea. Şi unul şi altul îmi repetaseră:

`Nu vă lăsați dus de nas ca Blondel de Brătianu: sprijiniți-vă pe opoziție, acolo sunt prietenii noștri cei mai siguri; nu pregetați să provocați manifestații în favoarea intervenției, pentru a forța mâna guvernului`. Dar de ce să devin ridicol şi nesuferit forțând cu multă zarvă uși pe care le simțeam deschise? Aș fi riscat, dimpotrivă, să le închid micșorând marea forță a Franței: încrederea pe care o inspira.

Constatând imediat atotputernicia lui Brătianu, adevărat dictator al țării, și înțelegând că decizia finală depindea mai ales de el, încercam să risipesc ostilitatea pe care propaganda germană se străduia să o trezească împotriva mea”, își aducea aminte Saint-Aulaire.

Reproșurile lui Brătianu

Contele de Saint-Aulaire s-a folosit de prestigiul și relațiile pe care fostul ambasador francez de la București și le-a creat în mediul politic din România. Avea însă de înfruntat reticențele lui Ionel Brătianu, deoarece fiecare mișcare pe care o făcea ambasadorul francez la București îi era adusă imediat la cunoștință.

„Îl luasem (pe Camille Blondel, n.r.) cu mine în primele mele vizite la președintele Consiliului (Ionel Brătianu, n.r.) pentru a da impresia continuității în politica noastră și din considerația pe care domnul Blondel o merita. Ceea ce nu-l împiedică pe Brătianu să-mi reproșeze că-i vedeam prea mult pe membrii opoziției.

Foarte grijuliu cu autoritatea sa, multă vreme el a privit cu suspiciune intimitatea mea inevitabilă cu campionii cei mai înfocați ai alianței franco-române. `Ei nu o doresc mai sincer ca mine, dar sunt mai liberi să o spună, zicea el. În locul meu nu s-ar grăbi mai mult ca mine`”.

Brătianu, un om informat

Din memoriile ambasadorului francez la București, contele de Saint-Aulaire, rezultă că Ionel Brătianu era foarte bine informat despre ceea ce se întâmpla în Ministerul de Externe francez. Mai mult, Brătianu nu a ezitat să manipuleze discuțiile de acolo prin tot felul de stratageme.

„Câteva luni mai târziu, după ce România a fost strivită, exprimându-mi părerea personală că, pentru a se face față unei situații tragice, se impunea un cabinet de uniune sacră, prin asocierea cu unii membri ai opoziției, Brătianu, urmând totuși acest sfat, s-a arătat supărat sau s-a prefăcut că este supărat, destul ca să se plângă la Paris de imixtiunea mea în politica internă a țării.

Spun `s-a prefăcut` pentru că, plângându-mă la rândul meu de această plângere, el îmi răspunse: `Este nota cea mai bună pe care v-o puteam da pentru Quai d’Orsay, unde se pretinde că v-am dus cu vorba ca pe Blondel`.

El nu putea uita că prietenia mea cu șefii opoziției i-a servit la București înainte ca plângerea sa să-mi fi servit mie la Paris, când mă invita să arbitrez dezbaterea unde se înfruntau calculele prudenței sale cu elanurile patriotismului.

Manifestațiile în favoarea războiului, organizate de adversarii săi şi mai ales de refugiații transilvăneni, nerăbdători să se întoarcă la căminele lor în urma armatei române, îi stârneau lui mai multă îngrijorare decât stârneau speranță în Franța. Le încurajase mai întâi în secret, pentru a da valoare neutralității sale în ochii Puterilor Centrale, atâta timp cât crezuse că le putea controla frecvența și amploarea”, scria Saint-Aulaire.

Într-un final, după ce Antanta a acceptat toate condițiile cerute în timpul negocierilor de Ionel Brătianu, România avea să intre în Primul Război Mondial la 27 august 1916.

Vă mai recomandăm să citiți și:

O franțuzoaică a scos la licitație un buncăr militar din cel de-Al Doilea Război Mondial

Misiune în Rusia țaristă în Primul Război Mondial

Jocurile de culise pentru intrarea României în Primul Război Mondial

Cum obținea guvernul român informații în Primul Război Mondial