În ianuarie 1944, în timp ce forțele aliate se pregăteau să ia cu asalt plajele din Normandia, o scoțiană de 47 de ani, mamă a șase copii, a fost judecată în Old Bailey din Londra, în baza unei legi elaborate pentru persecuția vrăjitorilor din secolul al XVIII-lea. Acuzația? Vrăjitorie. Helen Duncan, un medium spiritualist autoproclamat, a devenit ultima persoană din Marea Britanie condamnată în baza Legii Vrăjitoriei din 1735.
Cazul lui Duncan rămâne o ciudățenie istorică – o dramă juridică din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în care ședințele de spiritism, documente navale distruse și afirmații despre existența ectoplasmei (o substanță considerată a produce materializarea spiritelor și telekinezia – capacitatea de a mișca obiecte cu puterea minții) s-au ciocnit cu disperarea guvernului britanic de a proteja secretele militare.
Născută în 1897 în Callander, Scoția, Helen MacFarlane (mai târziu Duncan) a crescut într-o familie din clasa muncitoare, demonstrând abilități psihice încă din copilărie. În timpul școlii, și-a înspăimântat colegii cu profețiile sumbre și comportamentul isteric, spre disperarea mamei sale (membră a bisericii prezbiteriene), după terminarea studiilor angajându-se la Infirmeria Regală din Dundee, iar în 1916 căsătorindu-se cu Henry Duncan, un dulgher și veteran de război rănit, care i-a încurajat și sprijinit presupusele sale talente paranormale.
Mamă a șase copii, Helen Duncan a lucrat, de asemenea, cu jumătate de normă într-o fabrică de înălbitori, în aceeași perioadă începând să organizeze ședințe în Portsmouth, canalizând spiritele prin transă și producând ectoplasmă, care semăna cu pânza în care se făcea brânza.
Spiritismul, o mișcare care pretinde comunicarea cu morții, a crescut în popularitate după devastarea pe care a lăsat-o în urma lui Primul Război Mondial, oferind alinare familiilor îndurerate Duncan a profitat de această cerere, câștigând un venit modest ca medium.
Spectacolele ei erau teatrale: lumini slabe, spirite ghid pe nume „Peggy”, și revelații dramatice despre viața de apoi. Scepticii au acuzat-o de fraudă, dar au existat și susținători gata să jure pe autenticitatea ei.
Atunci când a izbucnit Al Doilea Război Mondial, ședințele lui Duncan au căpătat o semnificație mai profundă pentru cei care credeau în puterile ei de medium. Familiile începuseră să caute răspunsuri despre soarta rudelor dispărute în luptă, iar printre clienții ei se numărau acum părinți și soții însetați de speranță sau deznădăjduiți. La sfârșitul anului 1941 însă, Helen Duncan a intrat pe un teritoriu periculos.
În cadrul unei ședințe organizate la Portsmouth, Helen Duncan a pretins că a intrat în contact cu spiritul unui marinar de pe HMS Barham – o navă de război britanică torpilată și scufundată de un submarin german (U-boat) în noiembrie 1941. Tragedia, care a costat viața a 862 de marinari, fusese ținută secretă de Amiralitate pentru a evita panică în rândul populației. În mod inexplicabil însă, Duncan nu doar a relatat în detaliu scufundarea navei, dar a și identificat prin nume câțiva dintre marinarii morți, ale căror identități nu fuseseră făcute publice. Autoritățile s-au alarmat: cum a reușit această femeie să acceseze informații clasificate? Imediat, MI5, serviciul de securitate al Marii Britanii, a început să o monitorizeze pe Duncan. Până în 1944, după ce aceasta ar fi dezvăluit detalii despre invazia D-Day (o afirmație contestată ulterior), autoritățile au luat măsuri pentru a o reduce la tăcere.
La 23 martie 1944, poliția a făcut o razie în timpul unei ședințe de spiritism din Londra, arestând-o pe Duncan în baza Legii vrăjitoriei. Legea, veche de 200 de ani, concepută inițial pentru ocultiștii frauduloși, nu mai fusese folosită de zeci de ani.
Helen Duncan a fost acuzată atunci de conspirație și „exercitarea vrăjitoriei pretinse”, iar procesul care a urmat a fost un spectacol. Procurorii au adus în instanță ectoplasma lui Duncan – expusă ca o țesătură de muselină – ca dovadă clară a fraudei. Pe de altă parte, martorii au făcut vorbit despre predicțiile ei exacte legate de război, inclusiv scufundarea Barham, iar apărarea a susținut că Duncan credea cu adevărat în puterile ei. Cu toate acestea, Helen Duncan a fost găsită vinovată, executând nouă luni în închisoarea Holloway.
În mod notabil, prim-ministrul Winston Churchill a numit mai târziu procesul „o prostie învechită”, distanțând cu tact guvernul de controversă.
Cazul lui Duncan a fost mai puțin despre vrăjitorie cât despre secretul pe timp de război. În 1942, Sistemul Double Cross a transformat spionii germani în agenți dubli, furnizând informații false către naziști. Cunoașterea aparentă de către Duncan a evenimentelor secrete – fie că a fost „obținută de la spirite” sau pe calea bârfelor – a îngrozit oficialii.
Unii istorici au susținut că procesul a fost o încercare stângace de a suprima scurgerile de informații, statul văzând-o pe Helen ca un risc pentru securitatea națională, însă urmărirea penală a unei persoane de vârstă mijlocie, de profesie mediu, în temeiul unei legi a vrăjitoriei, a făcut să le evidențieze disperarea, punându-i chiar într-o lumină penibilă.
Pe de altă parte, au fost și voci care au sugerat că Duncan a fost un țap ispășitor. Cu D-Day (denumire codificată utilizată pentru ziua oricărei invazii sau operațiuni militare importante) guvernul ar fi încercat să descurajeze potențialii informatori, folosind cazul ei ca un avertisment.
Procesul lui Helen Duncan a stârnit inclusiv indignare. Ziarele au ironizat utilizarea unei legi învechite, iar susținătorii au făcut o petiție pentru eliberarea lui Duncan. Chiar și Biserica Angliei a condamnat verdictul, un episcop numindu-l „o rușine pentru epoca luminată în care trăim”.
După eliberare, Duncan a reluat ședințele de spiritism, dar s-a confruntat cu hărțuiri juridice repetate. Helen Duncan a murit la 6 decembrie 1956, la 59 de ani, la câteva săptămâni după ce poliția a percheziționat o altă adunare de spiritism. În 1998, familia ei a militat fără succes pentru o grațiere postumă.
Legea vrăjitoriei a fost abrogată în 1951, fiind înlocuită de Legea mediilor frauduloase – o lege care încă recunoștea importanța culturală a spiritismului. În prezent, cazul lui Duncan este citat în dezbaterile privind viața privată, depășirea atribuțiilor statului și drepturile sistemelor alternative de credință.
„Condamnarea lui Duncan reflectă mai degrabă fricile statului britanic decât vinovăția ei”, explică istoricul Owen Davies. „Era personificarea a tot ce nu puteau stăpâni: ocultismul, nemulțumirea publică și factorul uman, haotic, într-un conflict care se ținea cu tehnologii avansate și planuri meticuloase. Războiul se mecanizase, dar o femeie cu viziuni le fragiliza controlul”.
Surse:
https://www.nationalgeographic.com/premium/article/last-witch-britain-helen-duncan-wwii
Un bărbat de 76 de ani ar fi ascuns timp de 13 ani pantofii lui Dorothy din „Vrăjitorul din Oz”
Vrăji împotriva mușcăturilor de șarpe, găsite într-un mormânt egiptean antic
Aproape jumătate din populația lumii încă mai crede în vrăjitorie
Povestea neștiută a Titubei, femeia responsabilă cu declanșarea procesului vrăjitoarelor din Salem