Momentul în care oamenii antici au dezvoltat armamentul pentru vânătoarea la distanță este un subiect de dezbateri aprinse în rândul antropologilor. Autorii unei noi lucrări sugerează că strămoșii noștri ar fi putut deține această tehnologie letală cu mai mult de 300 000 de ani în urmă.
Pentru a ucide un animal la distanță, vânătorii preistorici ar fi trebuit să dezvolte făclii cu anumite proprietăți balistice. În Pleistocen, aceste arme constau, în general, din vârfuri de piatră fixate pe arbori de lemn, însă foarte puține componente organice au supraviețuit până în zilele noastre, ceea ce înseamnă că cercetătorii au puține exemple prețioase ale acestor sulițe antice cu care să lucreze.
„Avem câteva sulițe din lemn, cea mai veche fiind un fragment vechi de 400.000 de ani din Clacton-on-Sea, Anglia”, a declarat pentru IFLScience Dr. Dirk Leder, coautor al studiului. „Apoi sunt Schöningen, cu o vechime de 300.000 de ani, și Lehringen, cu o vechime de 120.000 de ani”, ambele în Germania.
Ceea ce nu este clar, totuși, este dacă aceste sulițe erau concepute pentru a fi aruncate de la distanță sau pur și simplu înfipte în animalele pradă în timp ce se aflau în mâna vânătorului, scrie IFLScience.
Mult mai abundente decât aceste elemente de lemn sunt componentele anorganice ale sulițelor, cum ar fi vârfurile de piatră care au stat odată deasupra lor și care au rămas intacte timp de sute de milenii.
Pentru a discerne cum ar fi putut fi folosite aceste vârfuri de lance perforante, cercetătorii le măsoară adesea secțiunea transversală și apoi compară aceste valori cu armele etnografice a căror funcție o cunosc, cum ar fi cele folosite de vânătorii-culegători mai recenți.
Pe baza acestei abordări, s-a sugerat recent că cele mai vechi vârfuri de piatră din Africa de Sud și Levant aveau dimensiuni similare sulițelor etnografice de împingere.
Conform acestei cercetări, vârfurile care erau potrivite pentru aruncarea sulițelor nu au apărut până în urmă cu aproximativ 190 000 de ani, ceea ce implică faptul că oamenii care trăiau înainte de această dată nu dezvoltaseră încă arme balistice.
Explicând însă problemele legate de această metodă, Leder a spus că „spre deosebire de sulițele de aruncat, secțiunile transversale ale vârfurilor de sulițe de împins sunt în medie mai mari. Dar aceasta este doar o medie. Când te uiți la fiecare suliță în parte, ajungi la o suprapunere uriașă între sulițele de împingere, sulițele de aruncare și chiar aruncătoarele de sulițe în unele cazuri”.
„Avem avantajul de a avea sulițe de lemn complete și nu doar un vârf de suliță”, a spus Leder. „Așa că putem spune ceva despre punctul de echilibru, care este o caracteristică aerodinamică foarte interesantă.”
În mod esențial, autorii au descoperit că punctul de echilibru al tuturor sulițelor Schöningen era situat în jumătatea din față, ceea ce le făcea potrivite pentru aruncare. În schimb, punctul de echilibru al suliței Lehringen era situat în partea din spate, ceea ce sugerează că nu ar fi fost un proiectil decent și, prin urmare, era mai probabil să fi fost folosită ca suliță de împingere.
Această concluzie este susținută de experimente în care experți în arme au testat replici ale sulițelor Schöningen, constatând că acestea erau mai eficiente în penetrarea pieilor de cal atunci când erau aruncate de la distanță decât atunci când erau împinse. Potrivit autorilor, aceste constatări nu pot dovedi categoric că armele vechi de 300 000 de ani de la Schöningen au fost folosite ca sulițe, ci doar demonstrează că la acea vreme exista capacitatea tehnologică de a vâna cu proiectile.
Studiul este publicat în Journal of Paleolithic Archaeology.
Bogății vechi de 1.500 de ani și peste 100 de arme din Epoca Fierului, scoase la lumină în Danemarca
Arheologii au dezgropat cea mai veche biserică din Armenia
Australia va produce arme ghidate alături de Statele Unite
Ce s-ar întâmpla cu un asteroid dacă ar fi distrus cu arme nucleare?