De unde provin majoritatea blănurilor mari de urși din colecția lui Nicolae Ceaușescu?

Nicolae Ceaușescu a fost un mare împătimit al vânătorii, dar nu respecta nicio regulă vânătorească, împușca tot ce i se ivea în bătaia puștii. Prefera cel mai mult să împuște urși mari și apoi să se laude cu blana lor. Pentru a-i satisface capriciile dictatorului erau depuse însă o multitudine de eforturi, mai ales că nu îi prea plăcea să se deplaseze mult pe jos.

Cei care l-au cunoscut pe Nicolae Ceaușescu au declarat că vânătoarea la urși a fost una dintre marile atracții ale dictatorului încă de la instalarea lui ca șef de partid comunist și de lider al României.

• O erupție vulcanică i-a făcut pe oamenii din Neolitic să sacrifice „pietre solare”
• În urmă cu 3,5 milioane de ani, strămoșii noștri erau vegetarieni, relevă un nou studiu

Sunt două sezoane de vânătoare: unul primăvara şi unul toamna. În sezonul de primăvară, singura metodă de vânătoare la urși a fost din observatoare special construite la punctele de hrănire, metodă pe care, de altfel, a practicat-o şi Ceaușescu.

Urșii, ademeniți la punctele de hrănire

Deşi vânătoarea de urși la nadă este simplă şi ușoară, pregătirile care se făceau erau destul de complexe. Pentru atragerea urșilor la hrană primăvara, încă de la începutul lunii martie, când animalele începeau să iasă din bârlogurile în care au hibernat, pe zăpadă erau târâte cadavre de animale, parcurgându-se zone apreciabile în jurul observatoarelor.

„Până prin anii ’80, la punctele de hrană, pe cadre din lemn construite special, se atârnau cadavre de animale, iar jos, într-un jgheab, se puneau fructe şi porumb. După o anumită perioadă, din cauza faptului că tot mai mulți urși deveneau carnivori, cadavrele au fost parțial înlocuite cu hrană concentrată granulată, fabricată după o rețetă specială. (…)

În funcție de starea vremii, în jurul datei de 1 martie începeau atât hrănirea, cât şi urmărirea urșilor din observatoare. Conform unor grafice întocmite, la fiecare observator era stabilit câte unul sau doi pădurari care să facă observații (…) De multe ori, pădurarii rămâneau în observator până dimineața, pentru a vedea ce urși vin în cursul nopții”, scrie Vasile Crișan în cartea `La vânătoare cu Ceaușescu`

Ceaușescu, informat despre efectivele de urși

Toate datele de la aceste observații erau înscrise într-un carnet special care rămânea în observator.

„În carnet se înregistrau: denumirea observatorului, urșii văzuți, punctajul CIC apreciat pentru fiecare, ora sosirii şi plecării, comportamentul, starea vremii şi altele. Ca şi pentru cerb, toate aceste date se raportau zilnic, pe cale ierarhică, până la Ceaușescu. În unele zone din țară cu efective mari de urși, la un punct de hrănire se adunau într-o seară chiar şi 15-20 de urși”, menționează Vasile Crișan.

Primii care veneau la punctele de hrănire erau urși mici, dar aceștia nu reprezentau o atracție pentru Ceaușescu. Urșii mari soseau mai târziu și erau atent monitorizați pădurari din observatoare.

„Pentru a-i putea deosebi mai ales pe cei mai mari, urșii erau botezați cu diverse porecle: Gurelatu, Șchiopu, Cocoșatu, Vărgatu, Deșelatu, Pătatu, sau cu nume de oameni – Marin, Sucă, Bulă, Țâcă”, povestește Vasile Crișan.

Cât aștepta apariția urșilor, Ceaușescu trișa la jocul de cărți

Vânătoarea la urși din observator era scurtă şi nu ridica probleme deosebite. Ceaușescu alegea punctele de nadă unde ieșeau urșii cei mai mari și la ore când încă mai era lumină şi putea trage cu arma. Deplasarea spre locul de vânătoare se făcea cu elicopterul şi mașina sau numai cu mașina şi apoi maximum 10 minute pe jos, pe poteca de vânătoare, până la observatorul respectiv. Sosirea la observator se făcea întotdeauna cu 20-30 de minute înainte de ora când se știa că ies ursul sau urşii mari.

„În timpul cât aștepta în observator, Ceaușescu solicita să joace cărți. Îi plăcea foarte mult să joace `şeptic` în doi sau în patru, după caz. De fiecare dată trișa, schimba cărțile care nu-i conveneau, astfel încât el câștiga întotdeauna. Uneori era servit cu o gustare şi cu băutură.

În camera de observare, pădurarul sau tehnicianul urmărea sosirea ursului mare. În momentul când acesta își făcea apariția, era anunțat Ceaușescu. El scotea arma prin fereastra observatorului şi trăgea unul sau mai multe focuri în ursul arătat de pădurar. De cele mai multe ori ursul cădea din foc sau, dacă mai avea forță, mergea până undeva în apropiere, unde își găsea sfârşitul.

(Ceaușescu n.r.) nu prea a ratat urși la nadă. În mod normal, nu avea cum. Folosea arme de calibru mare, echipate cu lunete normale sau cu raze infraroșii, iar ținta (ursul) era fixă, mare şi foarte aproape. Toată vânătoarea, la un observator, dura în jur de o oră, maximum o oră şi jumătate. Blănurile mari din colecția lui de trofee, aproape în totalitate, provin de la urșii împușcați la punctele de hrănire”, precizează Vasile Crișan, unul dintre specialiștii silvici care s-au ocupat vreme de mai mult de două decenii de organizarea partidelor de vânătoare la care a participat Nicolae Ceaușescu.

Vă mai recomandăm să citiți și:

De ce a vrut Ceaușescu să încrucișeze urșii din Alaska cu cei din Munții Carpați?

Ceaușescu la vânătoare de mufloni: „A fost un adevărat infern”

Una dintre ultimele vânători ale lui Nicolae Ceaușescu: A împușcat un cerb rar, dar nu s-a mulțumit doar cu atât. A făcut un adevărat masacru

Ultima vânătoare a lui Nicolae Ceaușescu la capre negre: „Numai un om bolnav psihic putea face acest lucru”