Drumul către Marea Adunare de la Alba Iulia. „Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai minunată a istoriei româneşti”
Toamna anului 1918 avea să aducă prăbușirea militară și economică a Puterilor Centrale. Rând pe rând, Bulgaria, Imperiul Otoman, Austro-Ungaria și Germania au solicitat aliaților încheierea unui armistițiu. Sub impactul înfrângerii din Primul război Mondial, Austro-Ungaria a fost cuprinsă de haos, prilej pentru românii din imperiu, dar nu numai ei, de a-și lua destinul în propriile mâini.
Situația românilor transilvăneni, obligați să lupte în armata austro-ungară, și drama lor de conștiință au fost perfect zugrăvite în romanul „Pădurea Spânzuraților”, scris de Liviu Rebreanu. Pe mulți români transilvăneni, sfârșitul războiului i-a surprins pe front, iar drumul către casă a fost o adevărată epopee.
Acesta este și cazul lui Iuliu Maniu care, venit la Viena de pe frontul italian, a găsit capitala imperială într-un adevărat haos.
„Hotărât să pună bazele unei armate române, el a găsit nucleul ei în Regimentul 64 din Orăştie, care, cu un efectiv de 5.000 de militari, rămăsese singura unitate militară unde disciplina continua să fie respectată. Preluând comanda regimentului deşi avea doar gradul de locotenent, Maniu s-a prezentat ministrului de Război, generalul Stöger-Steiner, pentru a-l informa că îşi asumase comanda unităților române din armata austro-ungară (în Capitală şi la Wiener-Neustadt se aflau circa 60 000 de militari români). Unitățile române, al căror comandament s-a instalat în Ministerul de Război, au fost, în acele zile, singurele forțe de ordine într-o Capitală anarhizată, pe ale cărei străzi răsuna `Deşteaptă-te, române!`”, scria istoricul Florin Constantiniu.
„Națiunea română așteaptă şi pretinde afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplina viață națională”
În tot acest timp, Partidul Național Român din Transilvania își afirmase încă de la 12 octombrie intenția de a asigura românilor transilvăneni statutul unei „națiuni libere” şi de a-şi asuma conducerea Transilvaniei, ca organ de putere.
Alexandru Vaida-Voevod a fost însărcinat să prezinte în Parlamentul de la Budapesta poziția partidului, în fruntea căruia se regăseau Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Theodor Mihali, Al. Vaida-Voevod şi Aurel Vlad.
La 18 octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voevod, într-o cuvântare ținută într-o atmosfera extrem de tensionată în Parlamentului ungar, a provocat furia parlamentarilor maghiari: „Națiunea română așteaptă şi pretinde, după multe suferințe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplina viață națională”.
A fost prima afirmare oficială a dreptului românilor la autodeterminare, în concordanță cu principiul inclus de preşedintele SUA Woodrow Wilson în cele 14 puncte ale sale, destinate a deveni fundamentul păcii ce urma a fi încheiată.
„Separarea deplină”
În noiembrie, Consiliul Național Român, după ce și-a mutat sediul la Arad, a dat publicității un manifest în care, după ce denunța politica de oprimare şi deznaționalizare dusă de guvernul ungar: „Națiunea română din Ungaria şi Transilvania nu urmărește să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârșire de orice clasă stăpânitoare istorică, națiunea română, prin ființa ei însăși, este întruparea democrației celei mai desăvârșite.
Pe teritoriul său strămoșesc, națiunea română este gata a asigura fiecărui popor libertatea națională și organizarea sa în stat liber și independent o va întocmi pe temeiurile democrației, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condițiunilor de viață, unicul mijloc al desăvârșirii omenești. (…)
Națiunea română din Ungaria şi Transilvania […] nu mai voiește, sub nici o condițiune, să trăiască în legătură de stat cu națiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înființa pe teritoriul locuit de români statul său liber şi independent”.
Guvernul ungar a încercat să oprească separarea românilor și l-a trimis pe ministrul Naționalităților, Oszkár Jászi, la Arad pentru a duce tratative cu fruntașii Consiliului Național Român. Ungaria încerca să păstreze Transilvania în cadrul statului ungar, acordându-i un statut de autonomie, care a fost respins de liderii români. De altfel, Iuliu Maniu rezuma în două cuvinte obiectivul mișcării naționale române: „Separarea deplină”.
Unirea de la Alba Iulia
Separarea trebuia să fie proclamată în cadrul unui for național reprezentativ, iar pentru acest lucru a fost convocată la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/ 1 decembrie Marea Adunare Națională.
La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia au participat 1.228 de delegați. Adunarea a fost prezidată de Gheorghe Pop de Băseşti. După ce au ascultat cuvântările lui Ștefan Cicio Pop, Iuliu Maniu şi alţii, delegații au votat unirea cu România, iar apoi au prezentat actul unirii celor peste 100.000 de români transilvăneni care erau prezenți la Alba Iulia.
„Adunarea națională a românilor din Transilvania, Banat şi Tara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România”, este scris în Actul Unirii adoptat la Alba Iulia.
„Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai minunată a istoriei româneşti. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței unității neamului, un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligență politică remarcabilă spre țelul dorit”, concluziona istoricul Florin Constantiniu.
Vă mai recomandăm să citiți și:
Cum a fost sărbătorită Unirea Basarabiei cu România
Unirea Basarabiei cu România din 27 martie 1918, sprijinită de Statele Unite ale Americii
Vidul legislativ, exploatat cu succes, a dus la Mica Unire a lui Cuza