Franța și Polonia, victimele unei concepții militare învechite?

La 1 septembrie 1939, atunci când Hitler a atacat Polonia, Franța și Marea Britanie dispuneau de mult mai multe divizii militare decât putea mobiliza dictatorul nazist. Contemporanii acelor evenimente și-au pus deseori întrebarea de ce nu a existat o intervenție militară directă a Franței în sprijinul Poloniei. De-a lungul timpului, istoricii militari au căutat răspunsul la această întrebare, însă el nu este simplu și a fost ascuns în detalii care au fost omise la prima vedere.

Germania dispunea, în toamna anului 1939, de 98 de divizii militare, dintre care 52 erau active la 1 septembrie. Din restul de 46 de divizii, numai 10 puteau fi mobilizate rapid, dar, chiar și în cadrul acestora, majoritatea oamenilor erau recruți care efectuaseră doar o lună de stagiu militar. Celelalte 36 de divizii constau în principal din veterani din Primul Război Mondial, bărbați de peste 40 de ani, puțini familiarizați cu armele și tacticile moderne.

Organizarea acestor divizii și instruirea lor a durat mult mai mult decât estimase comandamentul german, care era foarte alarmat din cauza ritmului lent al procesului.

„În 1939, armata germană nu era pregătită de război – un război la care șefii ei militari nu se așteptau, căci se bizuiseră pe asigurările lui Hitler. Consimțiseră, fără tragere de inimă, să accelereze ritmul de dezvoltare a armatei, deşi ar fi preferat un proces treptat de formare a unor cadre bine instruite, dar Hitler le spusese în repetate rânduri că aveau tot timpul pentru o asemenea pregătire militară, întrucât el nu intenționa să se hazardeze într-un război major înainte de 1944, cel mai devreme. De asemenea, înzestrarea era foarte redusă, în comparație cu dimensiunile armatei”, precizează istoricul militar Liddell Hart.

Diviziile franceze

Pe de altă parte, Franța putea să se bizuie în toamna anului 1939 pe 110 divizii, dintre care 65 erau active. Potrivit statisticilor, chiar și după ce asigura apărarea sudului Franței și a nordului Africii împotriva unei posibile amenințări din partea Italiei, comandamentul francez putea concentra 85 de divizii pe frontul de nord, împotriva Germaniei. În plus, francezii mai aveau posibilitatea să mobilizeze aproape 5 milione de bărbați gata instruiți. La toate aceste divizii franceze se adăugau patru divizii regulate pe care englezii le puteau trimite în Franța.

„La prima vedere, s-ar părea că superioritatea francezilor era suficient de mare ca să zdrobească forțele germane în vest şi să străpungă frontul până la Rin.

Generalii nemți au răsuflat ușurați văzând că francezii nu au procedat aşa. Căci majoritatea dintre ei aveau încă tendința de a gândi potrivit situației din 1918, supraestimând armata franceză, exact cum făceau şi englezii. Dar, cercetată mai îndeaproape, problema capacității Poloniei de a rezista până la capăt și cea a eficienței ajutorului acordat de Franța par complet diferite cu o înțelegere mai clară a handicapurilor inerente şi a noii tehnici de ducere a războiului pusă în practică prima oară în 1939”, scrie Liddell Hart.

O armată modernă tehnic, dar cu o organizare învechită

Fără doar și poate, pentru acea perioadă, armata franceză era o armată modernă numai că nu era organizată ca atare, deoarece concepțiile militare ale celor mai înalți ofițeri erau la nivelul Primului Război Mondial. Contrar multor legende ce s-au răspândit după înfrângerea Franței, armata franceză dispunea de mai multe tancuri decât germanii la începutul războiului. Multe dintre tancurile franceze erau mai mari și dispuneau de un blindaj mai gros decât orice alt tanc german.

Problema francezilor era că înaltul comandament al armatei privea tancurile prin prisma anului 1918, ca servanți ai infanteriei sau cel mult ca forțe de recunoaștere. Acest mod de gândire învechit a dus la amânarea organizării tancurilor în divizii blindate, spre deosebire de germani.

De ce nu a atacat Franța?

La toate aceste probleme de organizare a francezilor s-au adăugat probleme tactice, legate de modul în care au fost dispuse trupele germane.

„Deși frontiera de nord a Franței cu Germania avea o lungime de 80 de km, în cazul unei ofensive, francezii nu se puteau deplasa decât pe o porțiune îngustă de 145 km de la Rin până la râul La Moselle, căci altminteri riscau să încalce neutralitatea Belgiei şi a Luxemburgului.

Nemții au izbutit să concentreze în acest sector majoritatea forțelor de care dispuneau, împânzind căile de acces spre Linia Siegfried cu o centură groasă de câmpuri minate, ceea ce ar fi determinat întârzierea acțiunii atacanților”, menționează Liddell Hart.

Francezii n-au fost în stare să declanșeze o ofensivă decât pe 17 septembrie, cu excepția câtorva atacuri preliminare șovăitoare. La această dată însă, prăbușirea Poloniei era evidentă și au contramandat acțiunea.

„Incapacitatea de a intra în luptă mai devreme se datora sistemului lor învechit de mobilizare. Francezii se bizuiau pe o armată formată din recruți care nu puteau intra efectiv în acțiune până ce masa de `rezervişti gata instruiți` nu era eliberată din slujbele civile, iar formațiunile militare nu deveneau apte de luptă. Dar întârzierea a fost accentuată de obstinația cu care comandamentul francez se crampona de vechile idei tactice, fiind incapabili să renunțe îndeosebi la concepția că orice ofensivă trebuia pregătită de un masiv bombardament de artilerie pe liniile Primului Război Mondial”, concluzionează Liddell Hart.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Dobrogea, între România și Bulgaria la finalul Primului Război Mondial

Culisele reintrării României în Primul Război Mondial

Dunărea este atât de secată încât ies la suprafață epave din Al Doilea Război Mondial

Au fost recuperate rămășițele unui aviator dispărut în cel de-Al Doilea Război Mondial