Vara dinaintea Marii Uniri. „Enescu reușea să dea singur iluzia unei adevărate orchestre”

Vara anului 1918 a fost o vară turbulentă pentru România. După ce a semnat umilitoarea Pace de la București, din 7 mai 1918, guvernul român condus de Alexandru Marghiloman era convins că Puterile Centrale vor câștiga războiul. Pe de altă parte, Regele Ferdinand, împreună cu marea majoritate a clasei politice, ce se aflau încă din 1916 refugiați la Iași, considera că Aliații vor obține în cele din urmă izbânda. În tot acest antagonism este interesant să aruncăm o privire asupra modului în care și-a petrecut vara clasa politică refugiată la Iași.

Imediat după ce a semnat Pacea de la București, guvernul lui Alexandru Marghiloman a început o amplă campanie politică, dar și penală, împotriva membrilor guvernului României din 1916, condus de Ionel Brătianu. Erau acuzați printre altele de dezastrul pe care l-a suferit țara în cei doi ani de război.

• Un studiu a dezmințit un mit despre minele Regelui Solomon
• ADN-ul ciumei bubonice a fost găsit într-o mumie egipteană de acum 3.300 de ani

Conștienți că întreaga campanie nu e decât o răzbunare a Puterilor Centrale, politicienii din jurul lui Ionel Brătianu nu s-au lăsat intimidați și au reacționat vehement.

Prestația lui Enescu ștergea monotonia vieții de la Iași

Dar dincolo de lupta politică, cum a trăit Familia Regală și clasa politică aflată la Iași ultimele luni de război? Răspunsul la această întrebare îl oferă I.G. Duca, și el fost ministru în guvernul lui Ionel Brătianu care a hotărât în anul 1916 intrarea României în război alături de Antanta.

„Abstracție făcând de incidentele pur politice și de peripețiile ostracismului, viața noastră în genere era destul de monotonă. Distracțiile se reduceau aproape exclusiv la seratele de la Irina Procopiu. În fiecare miercuri seara Irina Procopiu invita câțiva amici, se făcea muzică, se citea literatură. Enescu ne cânta din vioară sau cu luminile stinse executa la pian pasaje întregi din operele lui Wagner, reușind să dea iluzia unei adevărate orchestre. Cella Delavrancea de asemenea ne dădea adesea ocazia să-i admirăm talentul, care mi-ar fi fost și mai simpatic dacă sunetul ei ar fi fost mai puțin aspru și mai puțin mecanic”.

Maria Ventura și Robert de Flers

Pe lângă concertele lui George Enescu și ale Cellei Delavrancea, clasa politică de la Iași se delecta și cu lecturile Mariei Ventura sau cu cele ale lui Robert de Flers, care venise la București încă din 1916 ca atașat de presă pe lângă Legația franceză.

„Maria Ventura, cu delicioasa ei voce, recita versuri din Verlaine sau ne dezvăluia în tirade din Racine excepționalul ei temperament de tragediană. În sfârșit, Robert de Flers, cu verva lui neîntrecută, ne citea piesele lui de teatru. Știa să nuanțeze atât de bine scenele și dialogurile încât aveai impresia, ascultându-l, că asiști la însăși reprezentarea lor. Iar când nu ne citea din operele lui, acest rege al spiritului francez ne fermeca prin sclipitoarea lui conversație. Anecdote amuzante, amintiri din viața lui de autor dramatic, scene din culisele teatrelor pariziene, toate se succedau presărate de observațiuni pătrunzătoare învăluite în cea mai rafinată atmosferă de artă și de intelectualitate franceză. Seri de neuitat”, nota Duca.

Invitați și de Maruca Cantacuzino

La toate acestea participau un grup destul de mic din înalta societate „ieșeană” de la acel moment. „Grupul privilegiaților era restrâns și mai totdeauna același. Regina (Maria, n.r.), Principesa Elisabeta, Saint-Aulaire (ambasadorul francez în România, n.r.), marchizul de Belloy (Hubert de Belloy de Saint-Liénard, a făcut parte din Misiunea Militară Franceză din România, n.r.). Mai rar ne invita Maruca Cantacuzino. Simplicitatea nepretențioasă de la Irina Procopiu era înlocuită acolo prin originalitatea prea vizibil voită a Marucăi. Un mediu care, din aceasta însăși, îmi displăcea, dar unde aveai totuși compensația de a auzi pe Enescu, întrecându-se pe el”.

„Populația rurală păstra o credință impunătoare în înfăptuirea marelui ideal național”

Pe perioada verii, timp de o săptămână, I. G. Duca a fost plecat pe moșia lui Alexandru (Alecu) Constantinescu, unul dintre „potențații” acelei perioade.

„Am petrecut o săptămână la Alecu Constantinescu, la Găsteni lângă Răcăciuni. Conu’ Alecu primea pe toată lumea care trecea pe acolo, cu bonomia-i cunoscută și, deși se aștepta din zi în zi să fie trimis în închisoare (era și el urmărit penal de guvernul de la București condus de Alexandru Marghiloman, n.r.), desfășura o minunată activitate de gentleman-farmer mai vesel şi mai îndatoritor decât oricând.

De acolo, am stat câteva zile la moşia Corna pe care Ion Costinescu o cumpărase înainte de război lângă Moineşti. Am putut constata astfel cu câtă uşurinţă, după doi ani de război și de restriști de tot felul, se refăcea viața satelor noastre. Populația rurală păstra dealtminteri o credință impunătoare în înfăptuirea marelui ideal național pentru care luptase pe front, credință care contrasta în chip înviorător cu atmosfera funebră, cu prezicerile pesimiste şi cu nesfârșitele tânguiri ale străzii Lăpuşneanu şi ale cafenelelor de la Iași”, mai nota în memoriile sale I.G. Duca.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum a început revoluția rusă pe străzile Iașiului

„Vrem apă să ne spălăm şi lumină să învăţăm”. Revolta studenţilor de la Iaşi în anul 1987

Iașiul, în pericol de a fi bombardat de bolșevici în Primul Război Mondial

„Ce are Iașiul deosebit de-l cântă poeții și-l preamăresc scriitorii?”