De ce nu au mai debarcat trupele lui Hitler în Marea Britanie?

După ce Franța a capitulat la 22 iunie 1940, atenția lui Hitler s-a îndreptat către Marea Britanie. O perioadă, dictatorul nazist a crezut că poate încheia o pace de compromis cu guvernul britanic pe baza condițiilor favorabile pe care era dispus să le ofere. Când premierul britanic Winston Churchill a respins orice compromis cu Germania nazistă, Hitler a ordonat, la 16 iulie 1940, pregătirea planurilor pentru invadarea Marii Britanii, printr-o operațiune denumită „Leul de Mare”.

Pentru invadarea Marii Britanii, conducerea armatei germane urma să folosească pentru rolul principal Grupul de armate A. Astfel, Armata a 16-a, comandată de generalul Ernst Busch, urma să acopere partea dreaptă a zonei de invazie, iar Armata a 9-a, condusă de generalul Adolf Strauss, ocupa flancul din stânga. Trupele urmau a fi îmbarcate în diverse porturi situate între estuarele râurilor Scheldt și Sena, urmând a debarca pe coasta sud-estică a Angliei, între Flokestone și Brighton, iar o divizie aeropurtată trebuia să ocupe zona stâncoasă Dover-Folkestone.

• Scriitoarea care a semnat „cel mai important roman în limba engleză”
• Ce a dezvăluit o investigație metalurgică despre Discul ceresc de la Nebra?

Conform planului „Leul de Mare”, zece divizii urmau a fi debarcate în primul val, pe parcursul a patru zile, pentru a crea un larg cap de pod. După o săptămână, urma a fi declanșat atacul principal spre interiorul insulei britanice, având ca obiectiv cucerirea terenului înalt și înaintarea către estuarul Tamisei. În următoarea etapă, Londra trebuia izolată din vest.

În tot acest timp, Armata a 6-a germană trebuia să execute o operațiune auxiliară de debarcare la vest de Portland Bill.

Transportarea trupelor, un coșmar logistic pentru naziști

Transportarea tuturor acestor trupe peste Canalul Mânecii necesita un efort logistic uriaș. Doar pentru primul val al debarcării era nevoie de 155 de nave de transport, totalizând circa 700.000 de tone, și alte peste 3.000 de ambarcațiuni mai mici: 1720 de barje, 470 de remorchere și 1.160 de bărci cu motor.

„În fapt, pregătirile au demarat abia la sfârșitul lui iulie, Statul Major al Marinei militare germane afirmând că un număr atât de mare de nave de comerț nu putea fi strâns înainte de jumătatea lui septembrie, asta în timp ce Hitler ordonase ca pregătirile să fie încheiate până la jumătatea lui august. (Într-adevăr, la sfârșitul lunii iulie, Statul Major al Marinei militare germane) recomandase ca operațiunea să fie amânată până în primăvara anului 1941)”, preciza istoricul militar Liddell Hart.

Dar, adunarea tuturor acestor nave nu era singura problemă cu care se confrunta conducerea armatei naziste. Cei mai mulți dintre generali erau foarte neliniștiți asupra riscurilor traversării. Mulți dintre ei se îndoiau de capacitatea marinei lor și a forțelor aeriene germane de a asigura traversarea.

Amiralii germani nu aveau încredere în capacitatea marinei lor de a împiedica intervenția flotei britanice

Înainte de invazie, marina germană nu doar că trebuia să curețe de mine zona de traversare a Canalului, ci să și blocheze în lupte în Marea Nordului și Marea Mediterană marina britanică pentru ca să nu poată interveni în momentul traversării. Iar generalii germani erau perfect conștienți că, la acel moment, marina britanică era de departe cea mai puternică forță navală din Europa. În ceea ce privește distrugerea aviației militare engleze, lucrurile erau discutabile, iar timpul a demonstrat că a fost imposibil de distrus.

„Amiralii germani se temeau în special de ceea ce se putea întâmpla când flota britanică ar fi sosit la fața locului. Nu aveau încredere deloc sau aproape deloc în capacitatea marinei germane de a împiedica intervenția flotei inamice. Inițial susținuseră că planul trupelor de uscat pentru un front larg de invazie ar fi imposibil de protejat, traversarea urmând să fie efectuată pe un coridor relativ îngust, apărat de câmpuri de mine, cu forțe armate de dimensiuni mai mici. Esențială era, accentua amiralul Raeder, superioritatea aeriană deasupra zonei de traversare”, nota Liddell Hart.

Intervenția lui Göring

Pe 31 iulie 1940, Hitler are o discuție cu Erich Raeder, comandantul marinei militare germane. Raeder reușește să îl convingă pe Hitler că „Operațiunea Leul de Mare” nu putea fi lansată înainte de mijlocul lunii septembrie.

„Totuși, operațiunea nu a fost amână definitiv pentru 1941, întrucât Göring (șeful aviației militare germane)  l-a asigurat că Luftwaffe putea împiedica intervenția Marinei britanice, cât și a aviației inamice. Șefii Marinei și ai trupelor de uscat (germane, n.r.) erau dispuși să îl lase să încerce o ofensivă aeriană preliminară, care nu îi angaja la nimic, decât în măsura și în momentul unui eventual succes”, menționează Liddell Hart.

Operațiunea propusă de Hermann Göring nu a reușit, lupta aeriană devenind principala formă și singura a bătăliei pentru Anglia.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Margot Wölk, degustătoarea mâncărurilor lui Hitler

Claus von Stauffenberg, nazistul care a încercat să-l omoare pe Hitler

Momentul ratat de francezi în care puteau respinge atacul lui Hitler din Ardeni

Reflecțiile unui trădător român despre Hitler și izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial