Cine a fost politicianul care i-a captivat pe români prin frumusețea sufletului: „N-a fost om care să bată la ușa lui fără să-și vadă durerea alinată”
S-a scris destul de mult despre cariera politică a lui Take Ionescu, dar puține studii s-au aplecat și asupra personalității lui. Una dintre cele mai ample descrieri ale personalității lui Take Ionescu ne-a rămas de la fostul său prieten, coleg de guvern, dar și adversar politic, I.G. Duca.
Istoriografia românească s-a concentrat extrem de mult asupra faptelor politice ale lui Take Ionescu. Cel poreclit în epocă „Tăchiță Gură de Aur”, datorită talentului oratoric remarcabil, a fost un om extraordinar de complex și profund. Puțini l-au cunoscut cu adevărat și au reușit să intre în intimitatea sa. Unul dintre aceștia a fost I.G. Duca.
Și Duca și Take Ionescu și-au început cariera politică colegi în cadrul liberalilor. Take Ionescu a cotit-o însă spre conservatori, iar apoi a fondat Partidul Conservator-Democrat, al cărui președinte a fost până la moartea sa din anul 1922. În schimb, Duca a rămas devotat toată viața liberalilor.
Prietenia în vremuri de război
Deși erau colegi în Parlament și prieteni relativ apropiați, Duca a ajuns să pătrundă în intimitatea lui Take Ionescu în circumstanțe tragice pentru România. Intrată în război în august 1916, România a suferit o serie de înfrângeri dramatice în toamna acelui an, astfel încât mai mult de două treimi din teritoriul țării a fost ocupat de Puterile Centrale.
În decembrie 1916, guvernul României se mutase deja la Iași, iar Duca și Take Ionescu, deși adversari politici, ajungeau la acel moment colegi de guvern într-un Executiv de uniune națională. La Iași, prietenia dintre cei doi avea să se lege și mai mult.
„În intimitatea, în adevărata intimitate a lui Take Ionescu nu pătrunsesem însă. De aproape mi-a fost dat abia atunci la Iași, la Titulescu să-l cunosc. Şi când îl cunoșteai de aproape, nu puteai să nu fii fermecat de el, fiindcă de fapt Take Ionescu era mai presus de toate un fermecător. Dar farmecul lui nu izvora atât din inteligență, cât din sufletul său. Desigur inteligența lui era sclipitoare, receptivă, vie, înțelegătoare, adaptabilă la orice mediu şi la orice împrejurări, însetată de noutate.
Totul îl interesa şi totul îl pasiona. Conversația lui de asemenea era plină de colorit, amintiri, anecdote, descrieri de o minunată putere evocatoare, observațiuni subtile, un orizont larg, întinzându-se cu mult peste contingențele locale şi judecățile momentane”, scria I.G. Duca.
„Predispoziție de a adânci lucrurile îi lipsea”
Totuși, Duca preciza faptul că la o analiză mai atentă asupra a ceea ce spunea Take Ionescu începeau să apară unele deziluzii.
„Într-adevăr inteligența atingea lucrurile, nu le pătrundea. În această privință scrisul său era simbolic, pana lui parcă flutura numai peste hârtie. Organica predispoziție de a adânci lucrurile îi lipsea. De acolo poate şi lipsa lui de principii, de credințe adevărate.
Ușurința cu care trecea de la o convingere la alta. Toate acestea sfârșeau firește prin a da, şi nu fără temei, inteligenței lui un caracter de superficialitate, o notă de oportunism care îi umbrea farmecul. Tot astfel şi conversația şi în acest lui la o cercetare mai amănunțită îți părea lipsită de fond real”, consemna I.G. Duca.
„Sufletul lui te câștiga definitiv şi fără de rezerve”
Unde excela cu adevărat Take Ionescu era în bunătate suferitului său. Nimeni din cei care au apelat la Take Ionescu nu a fost refuzat. Iar faptele lui Take Ionescu susțin din plin această afirmație
„În schimb, sufletul lui te câștiga definitiv şi fără de rezerve fiindcă dintr-însul se desprindeau luminoase şi într-o măsură neîntrecută bunătatea, înțelegerea aproapelui şi intuiția, profetica intuiţie a lucrurilor.
Da, Take Ionescu era bun, bun în toată puterea cuvântului. N-a fost om care să bată la ușa lui fără să-și vadă durerea alinată sau nevoia împlinită. Dădea cu aceeaşi dărnicie din tezaurul Statului ca şi din punga lui.
Cu drept cuvânt i s-a adus învinuirea de a fi inaugurat când era la putere nenorocita politică `a revărsării Nilului`, singura explicație, dacă nu justificare, e că ea nu era decât manifestația oficială a practicii de toate zilele din viaţa lui privată. Într-adevăr, acasă, la guvern ca şi în opoziție, era toată ziua cu mâna în buzunar.
El plătea chiria cluburilor, el subvenţiona ziarele partidului, el alimenta fondurile campaniilor electorale, el ajuta prietenii în nevoie, el plătea operațiile partizanilor bolnavi şi când nu mai avea bani iscălea polițe în dreapta şi în stânga, gira şi pe cei solvenți şi pe cei pentru care ştia foarte bine că la urma-urmei tot el va trebui să achite datoria”, preciza Duca.
„Infinita sa bunătate îl împiedica să aibă resimțăminte”
Deși era unul dintre cei mai buni avocați din România și câștiga foarte mult, în urma actelor de binefacere, Take Ionescu ducea mereu lipsă de bani
„Acest om, care a câștigat ca avocat mai mult decât toți contemporanii lui, a reușit astfel să ducă veșnic lipsă de bani şi să fie dator până şi la cămătarii de rând. (…)
Era incapabil să reziste unei intervenții în care se făcea apel la inima lui (…). Tot astfel, bunătatea adâncă, infinita sa bunătate, îl împiedica să aibă resimțăminte”, menționa Duca.