Cum își curățau oamenii dinții înainte să fie inventată pasta de dinți?

Igiena dentară a progresat mult în ultimele câteva sute de mii de ani. În timp ce majoritatea dintre noi ne periem dinții de două ori pe zi, oamenilor din antichitate le-a fost mult mai greu să-și îngrijească dantura. Cum își curățau oamenii dinții înainte de inventarea pastei de dinți?

Din păcate pentru strămoșii noștri, mulți dintre aceștia au avut practici dentare arhaice care par să fi fost ineficiente, ducând la rate ridicate de carii dentare și boli gingivale găsite la scheletele preistorice, cu toate că există dovezi că cel puțin au încercat să-și păstreze dinții în condiție decentă.

• Scriitoarea care a semnat „cel mai important roman în limba engleză”
• Ce a dezvăluit o investigație metalurgică despre Discul ceresc de la Nebra?

Cum își curățau oamenii dinții înainte de inventarea pastei de dinți? Cel mai timpuriu indiciu al îngrijirii dentare poate fi găsit pe un set de molari neanderthalieni vechi de 130.000 de ani dintr-o peșteră croată, care prezintă semne că au fost frecvent frezați cu un fel de bețișor de curățat dinți. Din păcate, nu au fost descoperite astfel de bețișoare alături de rămășițele preistorice, dar pe baza semnelor, cercetătorii presupun că, probabil neandertalienii au folosit bucăți de os sau iarbă rigidă pentru a îndepărta resturile alimentare dintre dinți.

Cum își curățau oamenii dinții înainte de inventarea pastei de dinți?

Sărim peste aproximativ 14.000 de ani și ajungem la cel mai vechi pacient dentar cunoscut. Descoperit într-un adăpost de sub stâncă din Italia, acest individ pare să fi suferit de carii dentare, componenta deteriorată a cel puțin unui dinte fiind îndepărtată intenționat folosind un fel de instrument de piatră ascuțit, relatează IFL Science.

Lucrurile au început să devină puțin mai sofisticate în jurul anului 5000 î.Hr., când egiptenii antici au dezvoltat cea mai veche pastă de dinți din lume. Mai mult asemănătoare cu un praf de dinți, această amestecătură conținea ingrediente precum cenușă de la copite de bovine carbonizate, coji de ouă, smirnă și pietriș, și probabil că era mai mult abrazivă decât de curățare, dar cel puțin ar fi putut îndepărta resturile din jurul dinților.

Persanii au adăugat mai târziu cochilii de melci și de stridii arse în amestec, împreună cu ierburi și miere, înainte ca romanii să adauge cărbune și scoarță de copac cu scopul de a reduce respirația urât mirositoare.

Primele periuțe de dinți

Cele mai primitive periuțe de dinți au fost găsite în mormintele antice egiptene și babiloniene și datează din jurul anului 3500 î.Hr. Spre deosebire de periuțele moderne, aceste instrumente erau în esență doar bețe care fuseseră mestecate pentru a frânge fibrele în aranjamente asemănătoare periilor, care puteau fi folosite pentru a curăța dinții.

Chiar dacă nu par sofisticate, merită menționat faptul că aceste bețe mestecate erau prelevate din arbori specifici precum neem și Salvadora persica (care este numit acum chiar „Copacul periuță de dinți”) în cazul miswak, ambii având proprietăți antimicrobiene, demonstrându-se că încetinesc răspândirea anumitor bacterii asociate cu cariile dentare și cu gingivita. De fapt, ramuri de la acești doi arbori continuă să fie folosite și în prezent ca formă de îngrijire orală în multe țări asiatice și din Orientul Mijlociu.

Se crede că cea mai veche periuță de dinți cunoscută a fost probabil inventată în China în timpul dinastiei Tang, undeva între secolele al VII-lea și al X-lea d.Hr. Având peri din păr de porc și mânere făcute din bambus sau oase, aceste periuțe de dinți antice probabil că nu au fost la fel de eficiente ca omologii lor moderni și s-ar putea să nu fi fost folosite la scară largă, posibil pentru că puțini își doreau să-și spele dinții cu păr de porc.

Vă recomandăm să citiți și:

Test de cultură generală. De ce au construit egiptenii piramidele?

Un sit fosilifer de importanță mondială, descoperit de paleontologi amatori

Ce gust avea vinul băut de romani?

Urechea internă a unei maimuțe de acum 6 milioane de ani arată evoluția mișcării umane