Soarta unui trădător, un „mort” printre vii

Șocul produs de trecerea la inamic a colonelului Alexandru D. Sturdza, în februarie 1917, a zguduit întreaga Armată Română. Din fericire pentru România, rolul nociv pe care l-a jucat Sturdza în anul 1917 avea să se încheie în martie 1918. Consecințele trădării îl ajungeau din urmă și aveau să îl urmărească întreaga viață.

Trădarea lui Alexandru D. Sturdza avea să fie mult mai profundă după ce colonelul s-a implicat în acțiuni ostile României.

• Scriitoarea care a semnat „cel mai important roman în limba engleză”
• Ce a dezvăluit o investigație metalurgică despre Discul ceresc de la Nebra?

A recrutat prizonieri români din lagărele germane și austro-ungare, pe care intenționa să îi trimită în luptă împotriva Armatei Române.

Sturdza a fost și un fel de  consilier neoficial al germanilor, înaintea și în timpul negocierilor pentru încheierea unui armistițiu între România și Puterile Centrale. Dar încheierea acestui armistițiu avea să îl pună pe Sturdza în fața consecințelor actului de trădare pe care l-a comis.

Zvonurile despre o presupusă asasinare a lui Sturdza

În pline negocieri pentru semnarea unei păci între România și Puterile Centrale, au început să apară zvonuri privitoare la asasinarea lui Alexandru Sturdza. Mulți soldați români nu au putut uita actul pe care îl înfăptuise colonelul în pline confruntări militare cu Puterile Centrale.

Cum zvonurile despre o presupusă asasinare a lui Sturdza se intensificau, acesta a decis să părăsească România, sugestia venind chiar de la conducătorul trupelor germane de ocupație aflate pe teritoriul românesc, mareșalul August von Mackensen.

Este foarte adevărat că ostilitatea românilor la adresa lui Alexandru Sturdza a fost intensificată și de către unele măsuri întreprinse de autoritățile germane de ocupație de la București. Odată cu sosirea militarilor români demobilizați de pe frontul din Moldova în Muntenia, autoritățile germane de ocupație au redactat o broșură intitulată „Bine ați venit” ce conținea atacuri la adresa liderilor politici care au hotărât intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale.

Pe de altă parte, în broșură erau lăudați cei care se pronunțaseră pentru alăturarea în război a României la Puterile Centrale. Broșura milita pentru disculparea lui Sturdza, acțiunea lui fiind etichetată drept una de salvare a patriei. Astfel, conținutul broșurii îl expunea pe Sturdza acțiunilor de răzbunare a soldaților români care au luptat împotriva Puterilor Centrale.

Eforturile germanilor de a îl reabilita pe Sturdza

La 19 martie 1918, Alexandru D. Sturdza pleca din București și se stabilea în Germania. Chiar și după ce a părăsit teritoriul României, el nu a fost uitat de germani, care au insistat ca în textul tratatului de pace cu România să se prevadă o amnistie de care să beneficieze inclusiv colonelul trădător. Partea română a refuzat.

Germanii au făcut alte presiuni pe lângă guvernul filo-german condus de Alexandru Marghiloman pentru ca Sturdza să își păstreze gradul de colonel. Deși a revizuit mai multe sentințe date de autoritățile militare și civile, reabilitând pe mulți dintre cei care nu și-au făcut datoria în anii 1916-1917, condamnarea lui Sturdza a rămas, foarte probabil ca urmare a opoziției regelui Ferdinand și a lui Ionel Brătianu.

Sturdza, un proscris pentru România

La începutul lunii ianuarie a anului 1919, în cadrul unei ședințe furtunoase, Alexandru D. Sturdza a fost exclus și din Jockey Club, asociație de elită din România antebelică. Printre cei excluși s-au mai aflat și alți trdători, precum Costache (Kostake) Lupu, Alexandru Darvari, G. Strat etc.

„După propriile mărturisiri, confirmate de unele izvoare şi mărturii, Sturdza a avut intenția să se alăture trupelor române care luptau împotriva Ungariei bolşevice, în primăvara şi vara anului 1919, desigur ca o măsură de reabilitare.

A călătorit până la Cluj şi i-a adresat o scrisoare lui Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei, probabil pentru a i se permite să se alăture acțiunilor Armatei Române. A încercat prin prieteni, după cum mărturisea, să se pună în legătură cu generalii Averescu şi Răşcanu, cu scopul de a se înrola ca simplu ostaș, sub alt nume, oriunde. Aceste demersuri nu au fost încununate de succes, astfel că Alexandru Sturdza a rămas proscris pentru ţara sa”, scrie istoricul Petre Otu.

În primii ani după Război, Sturdza a întreprins numeroase demersuri pentru a obține din partea autorităților române o „rezolvare” a situației sale. A apelat la avocați, a întocmit memorii, a scris scrisori celor care îl puteau ajuta. Toate aceste încercări nu au avut niciun fel de succes.

De altfel, Sturdza nu și-a făcut prea mari iluzii deoarece știa că în țară avea adversari înverșunați, unii chiar de pe vremea când tatăl său trăia, precum frații Ionel și Vintilă Brătianu sau Take Ionescu etc. Iar regele Ferdinand nu putea să uite prea ușor mențiunile deloc măgulitoare pe care Sturdza le-a făcut despre el în jurnalul pe care l-a pierdut atunci când a dezertat.

Chiar și după moartea regelui Ferdinand și a lui Ionel Brătianu, în 1927, Sturdza a rămas un proscris pentru țară, iar venirea pe tron a regelui Carol al II-lea în 1930 nu a schimbat cu nimic soarta sa.

La 29 septembrie 1939, Alexandru D. Sturdza înceta din viață la Zürich la vârsta de 70 de ani.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Colonelul trădător Sturdza, la un pas de a fi linșat de prizonierii români din lagărele germane

De ce putea reprezenta trădarea colonelului Alexandru Sturdza un pericol pentru România?

Numele unor mari generali români, vehiculate în trădarea colonelului Sturdza. Cine sunt?

Cum și-a pregătit colonelul Sturdza trădarea. Generalul Averescu: „Are calități, defectele însă precumpănesc”