Ce atmosferă era la balurile organizate în București la sfârșitul secolului al XIX-lea

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, viața mondenă din București se învârtea în jurul unor faimoase baluri organizate de „mai marii” vremii. Balurile găzduite și organizate de Carol I, Grigore și Irina Suțu, Alexandru Știrbei, George Bibescu sau Dimitrie Ghica erau evenimente care marcau viața mondenă a Capitalei. Dar cum se desfășurau acestea?

Balurile organizate în Bucureștiul sfârșitului de secol al XIX-lea aveau o însemnătate aparte. Etapele vieții mondene erau marcate de o serie de mari baluri, care în timp au devenit „clasice”.

• Cum a intoxicat propaganda nazistă România
• Noor Inayat Khan, prințesa spioană. A strigat „Libertate” înainte să fie împușcată în cap de naziști

Primul mare bal al sezonului era balul organizat de Carol I. Balul se desfășura pe 1 ianuarie, iar regele avea grijă să fie invitați reprezentanții „tuturor claselor sociale ce se puteau încadra în limitele unei anumite etichete”.

După balul organizat de Curtea regală începeau celelalte. Balurile organizate de Grigore și Irina Suțu se succedau regulat, duminica. La mijlocul sezonului, cei doi mai organizau încă un bal „monstru” la care participau „elitele” vremii.

Cel mai așteptat bal al sezonului

Balul Știrbei era cel mai select al sezonului. Invitații erau puțini și aleși dintre membrii înaltei societăți. Un bal organizat atunci avea două episoade esențiale:  „cotilionul” (dansul) și „supeul” (cina de după dans).

„Dansurile care precedau supeul – valsuri, polka, polkmazurka, cadril și ,`Ianciers` erau simplu mezelic menit să deştepte poftă de mâncare”, nota Constantin Argetoianu.

Balurile începeau undeva în jurul orei 10-10:30 seara, iar supeul se servea undeva în jurul orei 12, cel mai târziu la 1, apoi iar erau reluate dansurile, până la 3-4 dimineața.

„Balurile reușite durau până la 7-8 dimineața și se terminau printr-o ceașcă de cafea cu lapte sau cu bulion cald oferită ultimilor `combatanți` ca semnal de încetare a focurilor. Reușita unui bal era în funcţie de calitatea supeului şi de valoarea obiectelor ce se distribuiau la cotilion.

Supeul balului Știrbei era cotat ca cel mai bun; obiectele de cotilion erau `de gust`, dar mai puțin numeroase și de valoare mai mică ca la Suțu, unde se distribuiau până şi mici cutiuțe de aur smăltuit, `nécessaire-uri` de argint, flori artificiale de toată frumusețea și pene de struț.

Cucoanele se înapoiau acasă de la baluri încărcate cu tot felul de lucruri, până şi cu lămpi mari de birou, mai ales de la balurile publice”, mai  nota Constantin Argetoianu.

Atmosfera balurilor bucureștene

De obicei, atmosfera până la servirea supeului era oficială și plicticoasă, totul se schimba odată cu servirea supeului și a băuturilor ce îl însoțeau, era momentul în care veselia intra în joc.

„Balurile nu erau deschise ca la Viena printr-un `tour de valse` al vreunui `Vortänzer` cu domnişoara sau una din domnișoarele casei, ci printr-un `cadril de onoare`, la care luau parte, pe lângă gazde, invitații cei mai simandicoși. Acest cadril de onoare era oribil de privit. Să dai şi să fugi.

Boieri burtoși şi cucoane răscoapte (…) se înlănțuiau, se despărțeau și se poticneau fără să izbutească să-și potrivească pașii și grațiile cu ritmul unei muzici de altminteri neînsuflețite. Simandicoșii părăseau de obicei balul înainte de supeu, la care nu se așezau dintre bătrâni decât cei mâncăcioși sau cu gust de chef”, preciza Argetoianu.

Adevărata petrecere începea după servirea mesei, într-o atmosferă încălzită nu numai prin sobele care duduiau, dar și prin paharele de băutură savurate.

„Își călcau unii pe picioarele altora, într-o țopăială lipsită de orice grație”

Despre cum se dansa la balurile de dinaintea Primului Război Mondial, merită menționată mărturia lui Constantin Argetoianu. Acesta face o paralelă destul de interesantă între perioada ante și post război. Erau diferențe majore.

„Generațiile noi (cele de după Primul Război Mondial, ,n.r.), obișnuite cu dansurile moderne în localuri speciale sau după un cocktail-party la unul şi la altul, sau chiar în rarele serate ce se mai dau, nu-și pot face o idee de aspectul unui bal din secolul trecut (al XIX-lea).

Rochițele simple şi scurte de după război, mișcările ritmice ce îmbină toate perechile într-o armonioasă și disciplinată cadenţă, înfățișează mai mult un exercițiu sau un sport, decât o petrecere. Din acest punct de vedere, progres real”, considera Argetoianu.

Pe de altă parte, dansurile vechi, care erau mai rapide erau mai greu de învățat. „În fiecare bal erau trei-patru perechi – rareori mai multe care știau să danseze și care se învârteau pentru plăcerea spectatorilor, restul era o nenorocire: își călcau unii pe picioarele altora, într-o țopăială lipsită de orice grație.

Fie că danțurile lente sunt mai ușor de prins, fie că furia de după război a deșteptat în tineret însușiri nebănuite, azi toată lumea dansează bine, aşa încât sub latura coregrafică, `sauterie-ele` de azi sunt mult mai plăcute ca cele de ieri.

Din punct de vedere al priveliștii generale însă, balurile de odinioară rămân la un nivel cu mult superior întrunirilor postbelice. Fastul în care se desfășurau, profuziunea de mătăsuri, de catifele, de dantele şi de pene din care busturile femeilor răsăreau ca sculele din ecrenurile lor, varietatea de culori a uniformelor, orgia de flori răspândite în toate colţurile, atmosfera de sărbătoare ce plutea pretutindeni – totul şi toate procurau omului rafinat câteva clipe de euforie şi îi dau iluzia că viaţa e un vis”, își amintea Argetoianu.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Pe acoperișurile Bucureștiului interbelic: „De sus, panorama orașului este uluitoare”

Bucureștiul sub ocupație. „Politicienii germanofili se prosternau în fața inamicului, se întreceau să îl slujească”

Drama miilor de copii abandonați pe stradă în Bucureștiul interbelic

Cum trebuia să se echipeze un schior în România interbelică? Slănina și chibriturile erau obligatorii în rucsac