Cu mult timp în urmă, canibalismul era la ordinea zilei, arată un studiu
Ritualurile cu care noi, oamenii, ne luăm rămas-bun de la cei morți au variat de-a lungul timpului și de la un loc la altul. Dar o practică funerară considerată, probabil, relativ rară, pare să fi fost mai răspândită decât am crezut: cu multă vreme în urmă, canibalismul era normal.
O nouă analiză a rămășițelor umane din Paleolitic din întreaga Europă de Nord sugerează că canibalismul era normal, efectuat ca o chestiune normală într-o geografie mult mai mare decât cea identificată anterior.
Oamenii din acea perioadă din Europa, acum aproximativ 15.000 de ani, erau cunoscuți drept cultura magdaleniană, iar noile descoperiri indică faptul că canibalismul era un comportament funerar magdalenian larg răspândit.
Canibalismul era normal cu mii de ani în urmă
„În loc să-și îngroape morții, acești oameni îi mâncau”, explică paleoantropologul Silvia Bello, de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra (Anglia).
„Interpretăm dovezile pentru care canibalismul a fost practicat de mai multe ori în nord-vestul Europei într-o perioadă scurtă de timp, deoarece această practică făcea parte dintr-un comportament funerar difuz în rândul grupurilor magdaleniene. Acest lucru în sine este interesant, deoarece este cea mai veche dovadă a canibalismului ca practică funerară”, spune ea.
Deși timpul a făcut ravagii în cea mai mare parte a istoriei umanității, cultura Magdaleniană a lăsat în urmă o înregistrare destul de bogată a artei și tehnologiei: artefactele din piatră și oasele cu care oamenii au lucrat și și-au înfrumusețat viața. Avem și multe dintre oasele lor, păstrate de-a lungul mileniilor, scrie Science Alert.
Ceea ce nu avem este o înțelegere deosebit de bună a practicilor lor funerare. Arheologii adunaseră indicii că aceste practici ar fi putut fi destul de diferite de cele de astăzi; în special, oasele din Peștera lui Gough, din Cheddar Gorge (casa celebrului Cheddar Man) au arătat dovezi de canibalism.
Ce s-a crezut până acum despre canibalism?
Se crede că canibalismul este rar la oameni. Dar alte ansambluri magdaleniene, notează Bello și colegul arheolog William Marsh, de la Muzeul de Istorie Naturală, au arătat posibile semne ale acestei practici, sugerând că Peștera lui Gough ar fi putut să nu fi fost o situație ciudată.
Cei doi au început o examinare amănunțită a subiectului, efectuând o analiză a literaturii publicate pentru a căuta dovezi ale canibalismului în Europa. Asta nu însemna doar Magdalenienii. Europa în timpul Paleoliticului Superior a fost casa a două culturi distincte. Magdalenienii s-au împrăștiat prin nord-vest. Sud-estul a fost casa epigravettienilor.
Bello și Marsh au studiat 59 de situri, atât Magdaleniene, cât și Epigravettiene. Ei au găsit dovezi ale practicilor funerare în 25 dintre aceste locuri. În 10 dintre aceste locuri, morții par să fi fost îngropați și lăsați singuri odată înhumați.
Dar la 13 dintre locații, oasele umane au prezentat semne de manipulare post-mortem: urme de tăieturi și de dinți asociate cu măcelărirea, mâncarea și reutilizarea oaselor pentru a fi folosite ca unelte și vase, cum ar fi pahare sau boluri făcute din cranii umane. Celelalte două situri au arătat dovezi atât de înmormântare, cât și de canibalism.
Ceea ce este interesant este că toate dovezile de canibalism au fost găsite în siturile magdaleniene.
Canibalismul era normal și totuși nu a supraviețuit ca practică funerară
„Faptul că descoperim că canibalismul este practicat adesea în mai multe ocazii într-o perioadă scurtă de timp, într-o zonă destul de localizată și exclusiv de către indivizi atribuiți culturii magdaleniene, înseamnă că credem că acest comportament a fost unul care a fost practicat la scară largă de către magdalenieni și, prin urmare, a fost un comportament funerar în sine”, spune Marsh.
Echipa a efectuat, de asemenea, analize genetice asupra oaselor asociate cu aceste ritualuri funerare. Ei au descoperit că cultura care și-a îngropat morții, epigravettienii, era diferită genetic de cultura care i-a mâncat pe ai lor, Magdalenienii. Dovezile sugerează, de asemenea, că cultura epigravettiană a durat cu câteva mii de ani mai mult decât cea magdaleniană. Și înmormântarea a devenit mijlocul dominant de a gestiona morții.
Toate acestea combinate sugerează că, mai degrabă decât să fuzioneze cele două culturi, cu un set de practici culturale care devin mai acceptate, epigravettienii i-au înlocuit pe magdalenieni.
„În acel moment, în timpul perioadei terminale a Paleoliticului, vedeți de fapt o schimbare atât în descendența genetică, cât și în comportamentul funerar. Ascendența asociată magdalenian și comportamentul funerar sunt înlocuite cu ascendența și comportamentul funerar asociat epigravettian, indicând înlocuirea populației pe măsură ce grupurile epigravettiene au migrat în nord-vestul Europei”, explică Marsh.
„Credem că, mai degrabă decât să fie un exemplu de difuziune transculturală, schimbarea comportamentului funerar identificat este un exemplu de difuziune demică în care, în esență, o populație intervine și o înlocuiește pe cealaltă”, a declarat cercetătorul.
Mai multe cercetări, spun Marsh și Bello, vor trebui întreprinse pentru a înțelege această practică funerară înspăimântătoare.
Cercetarea a fost publicată în Quaternary Science Reviews.
Vă recomandăm să citiți și:
Noi fosile au dezvăluit cel mai mare prădător din America de Sud, cu mult înainte de dinozauri