Ciudatul incident între generalul Berthelot și România
După ce Rusia lui Lenin a anunțat că dorește să încheie pacea cu Germania, România nu mai putea continua singură luptă cu Puterile Centrale. Ionel Brătianu, prim-ministrul României, a încercat să găsească o formulă corectă de a ieși din război. Brătianu a urmărit să obțină aprobarea din partea Antantei pentru a semna un armistițiu cu Puterile Centrale. Planul a fost aproape de a reuși, dar în ecuația complicatelor negocieri au intervenit atât generalul francez Henri Mathias Berthelot, cât și Take Ionescu.
Cum continuarea luptelor cu Puterile Centrale reprezenta o sinucidere a României din cauza ieșirii Rusiei din război, Ionel Brătianu i-a convins pe ambasadorii țărilor aliate că România „nu avea de astă dată altă ieșire decât aceea de a începe cu Puterile Centrale tratative în vederea încheierii unui armistițiu”.
Ambasadorii țărilor Antantei au acceptat să semneze, în numele țărilor pe care le reprezentau, un act prin care autorizau guvernul român să încheie armistițiul și recunoșteau că România și-a îndeplinit întreaga datorie față de aliați.
„Reprezentanții aliaților primiseră de la Guvernele lor instrucții să aprobe armistițiul nostru – cu alte cuvinte ratificarea actului iscălit de ei și remis lui Brătianu. Victor Antonescu (ambasadorul României în Franța, n.r.) telegrafia din Paris că Clemenceau (prim-ministrul Franței, n.r.) pricepuse inexorabila necesitate a hotărârii noastre, că din toată inima deplângea dramatica situație în care eroica noastră națiune se afla, (…) și că ne va acorda tot ce-i vom cere.
Mai mult încă, Clemenceau telegrafiase lui Brătianu că regretă că, în situația în care am fost puși de ruși, eroica noastră armată e obligată să depuie armele, dar că este convins că în strânsă legătură ce avem cu aliații vom face totul ca să luptăm cât se va putea”, avea să consemneze I.G. Duca, ministru al Instrucțiuni Publice și Cultelor în guvernul condus de Ionel Brătianu.
Clemenceau se răzgândește…
La scurt timp după ce Clemenceau îi telegrafiase lui Brătianu avea însă să se producă o schimbare totală a atitudinii liderului francez față de România. De această dată, Clemenceau acuza România de trădare.
„Pe când Brătianu profita de această bună atmosferă și, legându-se de sfârşitul telegramei lui Clemenceau, se pregătea să-i răspundă şi să-i arate adevărata noastră situație și, prin urmare, ce pot şi ce nu pot cere aliații de la noi, ne pomenim deodată cu vestea din Paris că Clemenceau e furios, că ne acuză de trădare și că declară nici mai mult nici mai puțin decât că nu ne mai consideră ca aliații lor. Nu mai pricepeam nimic.
Doar cu câteva zile, cu câteva ceasuri înainte Saint-Aulaire (ambasadorul francez aflat la Iași, n.r.) primise telegrame care aprobau consimțământul ce ne dăduse în scris, iar telegramele lui Victor Antonescu și ale lui Clemenceau erau aici și confirmau solemna aprobare a aliaților. Ce putuse deci să se întâmple?”, se întreba și I.G. Duca.
O intervenție ciudată
În complicata ecuație a negocierilor dintre România și aliați a intervenit un personaj militar. Generalul francez Henri Mathias Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze în România în timpul Primul Război Mondial i-a telegrafiat direct lui Clemenceau.
„După câteva zile am deslușit enigma. Generalul Berthelot, fără știrea lui Saint-Aulaire și peste capul lui, telegrafiase șefului ierarhic direct, ministrului de război, adică lui Clemenceau (ocupa și acest minister, n.r.), arătându-i că n-a fost consultat în luarea hotărârii noastre, afirmând că noi putem să rezistăm, dar că nu vrem şi insinuând, dacă nu chiar afirmând – nu știu precis, fiindcă n-am avut în mână textul însuși al telegramei lui – că toate acestea Brătianu le face fiindcă vrea să ajungă la pacea separată și să schimbe directivele politicii noastre externe.
La primirea acestor vești, Clemenceau violent, impulsiv și care probabil nu citise decât distrat sau deloc telegramele lui Saint-Aulaire, care erau adresate la Quai D’Orsy (Ministerului de Externe francez, n.r.) adică nu lui direct, a izbucnit fără să-și dea seamă de consecințele accesului său de mânie, ne-a amenințat pe noi și a dezavuat pe bietul Saint-Aulaire.
Brătianu era cu atât mai indignat pe generalul Berthelot, cu cât telegrafiase și inexactități în materiale lui Clemenceau. Aşa, spre pildă, afirmația lui că Brătianu hotărâse încheierea armistițiului fără să-l consulte era pur și simplu un neadevăr. El fusese, dimpotrivă, prima persoană pe care Brătianu o consultase (…)”, nota I.G. Duca.
De ce a intervenit Berthelot?
I.G. Duca, dar și ceilalți membrii ai guvernului României au căutat o explicație pentru gestul pe care l-a făcut Berthelot, mai ales că, până la acel moment, generalul francez fusese un om de încredere pentru Brătianu și România. Explicațiile nu sunt simple, dar Duca le-a rezumat astfel:
„Cred că doi au fost factorii care au determinat această stranie atitudine a generalului Berthelot. Primul a fost dragostea lui de Franța și al doilea anume influențe ce s-au exercitat în acel moment asupra lui. Într-adevăr, perspectiva năruirii definitive a frontului rusesc i-a întunecat judecata. Ideea că toată armata aceasta germană, înșirată de la Baltică până la Marea Neagră, va deveni disponibilă și că va fi aruncată de Hindenburg pe frontul francez îl înfricoșa și îl înnebunea.
Considera deci de datoria lui de francez, de ostaș francez, să facă totul, absolut tot ce-i va sta în putință să împiedice această catastrofă. (…) Iar România – România trebuia să lupte, să lupte până la ultimul om. Aceasta era datoria ei către Aliați, către scumpa lui Franță. Că într-o asemenea luptă, România se distruge fără folos real pentru aliați, acestea erau considerațiuni politice de care el, generalul, militarul Berthelot nu avea să se preocupe. Puteau întârzia câteva săptămâni de luptă eroică a Armatei Române transportarea pe frontul francez a câtorva divizii germane? Dacă da, atâta îl privea, îl interesa pe el.
Putea fi cetățean de onoare al României, dar mai presus de toate era francez și ca atare interesele Franței trebuiau să primeze cu desăvârșire intereselor României. Să piară România, dar Franța să scape. Dar pe lângă aceste considerațiuni poate cam simpliste de militar care nu pricepe toate contingențele lucrurilor, dar onorabile prin marele, prin sincerul patriotism ce le însuflețea, au contribuit desigur în atitudinea de atunci a generalului Berthelot și, precum am spus-o, anume influențe”, scria I.G.Duca.
Influențele românești…
Din nefericire, în acest tumul diplomatic s-a amestecat și Take Ionescu, care, conform lui I.G. Duca, a exercitat o anumită influență pe lângă generalul Berthelot.
Un joc politic intern l-a determinat pe Take Ionescu să acționeze ascuns împotriva lui Ionel Brătianu. Take Ionescu manifesta în acele zile o atitudinea duală. În public și în ședințele guvernului din care făcea parte și votase pentru încheierea unui armistițiu, în spatele cortinei susținea însă continuarea luptei de către România.
„Din nenorocire influențe româneşti. În dorința lui Take Ionescu și a prietenilor lui de a se înfățișa mereu ca cei mai aprigi susținători ai Aliaților, în pornirea lor de a le complace întotdeauna şi în toate, în nenorocita noastră infirmitate națională de a ne ponegri adversarii interni pe arena internațională, colegii conservatori n-au putut scăpa nici în aceste tragice clipe de ispită de a denunța pe Brătianu aliaților.
Aşa fiind s-au dus la Saint-Aulaire și la generalul Berthelot să le spună că ei nu sunt de acord cu politica lui Brătianu, că aliații ar trebui să se ferească de el, că intențiile lui sunt suspecte, că în fundul sufletului său a fost întotdeauna o tendință spre germanofilism, că armata vrea să reziste, că ea poate să reziste, că ei – ei adevărații prieteni ai Alianței – sunt dispuși să îndemne armata la rezistență până la capăt, precum și să se retragă după o luptă eroică prin interiorul Rusiei până unde aliații vor crede de cuviință.
La Saint-Aulaire, aceste raționamente nu găseau nici un răsunet. El avea un simț prea ascuțit al realităților ca să nu vadă că punctul de vedere al lui Brătianu era singurul pe care un prim-ministru al României, conștient de datoriile sale către țara sa, le putea susține”, considera I.G. Duca.
„Noi l-am iertat cu toții pe generalul Berthelot”
Vorbele lui Take Ionescu au găsit însă un teren fertil în persoana generalului Berthelot. Din fericire, odată incidentul închis, guvernul României, în frunte cu Brătianu, nu i-au purtat ranchiună lui Berthelot.
„În fundul conștiinței sale el (Berthelot, n.r.) simțea că cerea prea mult patriei sale, dar că dacă înșiși românii veneau să-i dea dreptate, să-l invite să aibă o astfel de atitudine, de ce ar fi fost el la urma urmei mai catolic decât Papa? Dacă cineva poate fi învinuit, aceia sunt miniștrii români, în parte numai generalul Berthelot. Aşa se explică de ce odată incidentul închis noi l-am iertat cu toții pe generalul Berthelot”, mai scria I.G. Duca.
Vă mai recomandăm să citiți și:
Henri Berthelot: În afara diviziilor din munți, nu a mai rămas nimic din Armata Română
Cum a fost România obligată să participe la negocierile pentru armistițiul de la Focșani
Bolșevicii ruși de la Iași voiau „să aresteze sau să măcelărească” Familia Regală a României