Două muze ale României în Parisul anului 1916. Una își calomnia patria, cealaltă o iubea
În mai 1916, Franța numea un nou ambasador în România. Contele de Saint-Aulaire, descendent al unei vechi familii aristocratice franceze și diplomat de carieră, urma să se angajeze într-o misiune deloc ușoară. Franța depunea atunci toate eforturile pentru atragerea României de partea Antantei în Primul Război Mondial.
Înainte de a pleca spre București, contele de Saint-Aulaire a dorit să se informeze mai bine despre starea de spirit ce domnea în societatea românească și nu numai.
Așa că s-a întâlnit cu două personalități ale României din capitala franceză.
„Acestă femeie-torpilă”
Prima personalitate cu care s-a văzut a fost Anna de Noailles. Anna, contesă de Noailles (1867-1933), scriitoare și poetă franceză de origine română (născută Brâncoveanu), membră a Academiei Franceze, ținea un salon celebru în cercurile mondene pariziene și era cunoscută mai de toată lumea în cercurile intelectuale franceze. Întâlnirea cu Anna de Noailles avea să îl șocheze pe contele de Saint-Aulaire.
„Anna de Noailles era totodată o muză a Republicii, împrumutându-le o tentă nobiliară tenorilor stângii cărora le flata vanitatea, fără a le ofensa conștiința, deoarece arbora drapelul lor. Unul dintre ei, Joseph Reinach, a poftit-o la masă împreună cu Edmond Rostand, Capus și cu mine. (…)
Anna de Noailles sosi, ca întotdeauna, cu o jumătate de ceas întârziere; fără a se scuza, se prăbuși istovită într-un fotoliu, această ființă plină de viață pretinzându-se muribundă, ceea ce n-o împiedica să înceapă un monolog strălucitor şi năucitor care reducea la tăcere vorbitori străluciți cum erau Rostand și Capus. Așezat lângă ea, primeam primul șoc al acestei femei-torpilă, toată spuma acestui discurs-fluviu sau mai curând a acestui torent care-i îneca pe toți comesenii, rostogolind în acelaşi timp perle şi deșeuri, ba chiar şi câteva cadavre.
În ziua aceea, desigur în onoarea mea, regele şi regina României erau ținta acestui joc de popice. Era o lipsă de gust și de îndurare faţă de mine, pentru că ea trăgea concluzia că niciodată România nu va declara război Germaniei şi că misiunea mea va fi un eșec total.
Poeții nu sunt întotdeauna profeți. În acest pronostic era mai puțină clarviziune decât orgoliu deplasat. Ea își calomnia patria de origine, unde nu se ducea niciodată, prefăcându-se că nu cunoaște altă patrie decât Franţa, sau mai curând umanitatea întreagă, singura demnă de geniul ei universal. Nu am mai întâlnit-o decât după război (…)”, consemna despre această întâlnire contele de Saint-Aulaire.
Elena Văcărescu, „un fragment incandescent al cosmosului”
Cealaltă personalitate românească din Paris cu care s-a întâlnit contele de Saint-Aulaire pentru a lua pulsul societății românești a fost Elena Văcărescu (1864-1947), fostă domnișoară de onoare preferată a reginei Elisabeta a României.
Relația ei cu prințul Ferdinand a provocat un imens scandal, în urma căruia a plecat definitiv din ţară, stabilindu-se în 1891 la Paris. A devenit o apreciată scriitoare de limbă franceză și s-a implicat activ în mai multe organizaţii culturale internaționale.
Elena Văcărescu era o fire total opusă Annei de Noailles
„Cealaltă muză românească de la Paris, Elena Văcărescu, făcea un contrast puternic cu Anna de Noailles atât fizic, cât și moral. Anna, un suflet despre care te întrebai cum de găsise un trup, un trup firav, minuscul, dar cu un cap enorm, ai cărui ochi imenși și arzători o făceau să semene cu o libelulă, numai ochi și aripi; cealaltă, trup opulent care întâlnise un suflet mai tare decât el, un suflet lucid, pasionat, simpatizând cu toate puterile spirituale, ceea ce, după spusele lui Titulescu, făcea din ea un `fragment incandescent al cosmosului`.
Cu mai multă modestie, ea se definea drept un `monstru sacru`. În sufletul şi în vorba ei îmbina lirismul cu umorul, ironia cu emoția. Forță a naturii, dar disciplinată de o minte clasică, ea își rezerva romantismul pentru științele oculte. Foarte mioapă, ceea ce opunea ochii ei pe jumătate închiși ochilor imenși, larg deschiși ai Annei de Noailles, devenea astfel mai vizionară, ca și cum și-ar fi concentrat toată ascuțimea privirii spre lumea invizibilă, lumea sufletelor, viața ei interioară, cea a celorlalți, spre viitor.
Știa să citească în liniile palmei și vru să le cerceteze pe ale mele. `Văd foarte clar`, îmi spuse ea, `că veți semna curând tratatul de alianță între Franța și România`. Întrebând-o dacă nu-și întemeia prezicerea pe altceva decât pe linia norocului, îmi răspunse: `Mă bazez şi pe caracterul regelui Ferdinand. Îl cunosc bine, este înainte de toate un om al datoriei și, la nevoie, al celei mai dureroase datorii. El va declara război Germaniei, patria familiei sale, cu moartea în suflet, dar o va face din datorie față de poporul său, iar Franța nu va avea un aliat mai credincios`. Acest `îl cunosc bine` era singura aluzie la idila ei din tinerețe, brusc întreruptă de ucazul regelui Carol”, își amintea contele de Saint-Aulaire.
„Veți găsi acolo, îmi spuse ea, un focar de dragoste pentru Franța”
Elena Văcărescu i-a spus lui Saint-Aulaire că poporul român era solidar cu cel francez în războiul ce măcina Europa și lumea, iar victoria franceză de pe Marna a fost sărbătorită în București în plină stradă.
„Ea îmi spuse, lucru de care Quai d’Orsay (Ministerul francez de Externe, n.r.) părea să nu aibă habar, că poporul român era atât de conștient de solidaritatea destinului său cu cel francez, încât la București, în ziua în care s-a aflat de victoria de la Marna, oameni care nu se cunoșteau se sărutau pe stradă, plângând de bucurie. `Veți găsi acolo, îmi spuse ea, un focar de dragoste pentru Franța`.
Îmi spuse, de asemenea, că regele Carol murise de inimă rea constatând cât de neputincios era ca să obțină de la poporul său îndeplinirea angajamentelor pe care și le asumase față de vărul său de la Berlin. După moartea regelui Carol, Elena Văcărescu s-a întors la Bucureşti în timpul neutralității României. A trimis vorbă ministrului Germaniei, von dem Bussche (ambasadorul german la București, n.r.), și ministrului Austriei, contele Czernin (ambasadorul austro-ungar la București, n.r.), rugându-i să nu o recunoască, în caz că s-ar întâlni în societate, căci ea nu le va răspunde la salut pentru că, spunea ea, eu sunt în război`”, mai scria contele de Saint-Aulaire.
Vă mai recomandăm să citiți și:
Muzele lui Mihai Eminescu și gestul suprem făcut de Veronica Micle după moartea poetului
Regina Maria și scandalul de la Coțofenești. „În vremuri de război, legile morale sunt răsturnate”
Bolșevicii ruși de la Iași voiau „să aresteze sau să măcelărească” Familia Regală a României