Eminescu și Caragiale, în lumea fascinantă a sufleorilor de teatru: „De ce n’ați învățat?”

De-a lungul vremurilor, sufleorii de pe scena teatrelor naționale au fost subiectul multor povești inedite. De la Eminescu, la Caragiale și apoi după, viața acestor oameni a fost condimentată de întâmplări ce s-au transmis de-a lungul timpului.

Într-un articol intitulat „Din lumea curioasă a sufleorilor de teatru”, din februarie 1939, revista „Realitatea Ilustrată” realiza o incursiune inedită în lumea plină de povești a profesiei de sufleor.

• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman
• Dictatorul care a rescris istoria Spaniei cu deciziile sale controversate şi abile. A fost un militar…

Atât Eminescu, cât și Caragiale au cochetat la un anumit moment cu această profesie, cei doi fiind pentru un timp chiar colegi la Teatrul Național. Firi diferite, se manifestau diferit și atunci când trebuiau să sară în ajutorul actorilor care își uitau replicile.

„Ciudate ființe şi sufleorii. Mă gândesc desigur la acei oameni vârați în cuștile din mijlocul rampei, care împlinesc la teatru rolul plasei de salvare la circ. Întocmai gimnasticului, mișcările actorului sunt mult mai libere, când vede la picioarele sale ochii care privesc când la el, când în caiet, pentru ca `la apropont` să-i vină în ajutor. Un asemenea sufleor grijuliu trebuie să fi fost Vasile Conta, filozoful `ondulațiilor`, care, pentru a-și putea desăvârși studiile, a fost nevoit să îmbrățișeze această meserie, care nu este deloc ușoară.

Pe Eminescu, sufleor în trupa Vlădicescu-Tardini, trebuie să ni-l închipuim, îndrăgostit cum era de directoarea trupei, aplecat pe caietul care cuprindea piesa, neslăbind din ochi pe Fanny Tardini, palpitând pentru ca în serile de premieră, neștiut, luând parte la succesele ei, căutând să-i fie pe plac și `suflându-i` piesa ca pe o rugăciune. Și desigur, după această sforțare – căci nu e lucru chiar ușor să dai mură’n gură câteva sute de pagini de manuscris, căzând istovit pe vreo mobilă roasă (…).

Un sufleor mult mai `jemanfişist` se arăta I.L. Caragiale, care-și lua ceva `mizilicuri` şi o sticluță în cușcă, sinchisindu-se mai puțin de cei care se agitau cumplit în fața lui, ba făcându-le, din când în când, şi oarecare morală: `De ce n’ați învățat?`”, scria revista „Realitatea Ilustrată”.

„Greșită credința că toți sufleorii sunt niște actori ratați”

Atunci, ca și acum, cel care practica meseria trebuia să aibă o serie de calități. În primul rând, era nevoie de o voce specială, apoi trebuia să simtă momentul în care oferea ajutorul său actorului aflat în dificultate. Totodată, era imperios necesar să se adapteze la cerințele actorilor și să renunțe la orice pretenție de a intra în rolul unui actor.

„Nu oricine poate fi sufleor, deşi s-ar părea că lucrul acesta l-ar putea îndeplini orice cunoscător al slovelor, după un oarecare exercițiu. Se cere, mai întâi, să ai un glas special, aș putea spune șuierător, nu prea expresiv, chiar otova şi, în special, să știi a interveni la timp atunci când se arată pericolul, pe care sufleorul trebuie să-l prindă din zbor. Şi apoi nu toți actorii vor să li se sufle la fel: unii, la piesele în versuri, pretind doar prima silabă a rândului, alții ultima, după cum mai sunt şi alții care nu cer `asistență` decât în caz de pericol, pe care îl semnalează formula clasică, se pare internațională, mișcând piciorul drept în dreapta și în stânga.

Greșită credința că toți sufleorii sunt niște actori ratați. După cum văzurăm, pentru a fi un bun sufleor se cer calități speciale și s-ar putea spune că fostul actor pensionat sufleor sau sufleorul cu pretenții de a fi actor sunt un fel de nenorocire pentru interpreți, lucru dovedit de multe ori. Și unul și celalalt, adică și candidatul și pensionatul, vor fi ispitiți să dea intonații, adică să interpreteze, zăpăcind cumplit pe actori.

La Teatrul Național a funcționat un asemenea sufleor, care a trebuit însă să fie îndepărtat. Sufleorul trebuie sa fie liber de orice pretenții de a învăța pe actor. (…)”, nota „Realitatea Ilustrată”.

Maican, sufleorul care consuma 15 cafele

Sufleorii erau oameni mai … speciali. De altfel, Caragiale a scris despre viciile unui fost coleg de scenă. Dar, din cauza faptului că meseria era retribuită mai slăbuț, pe scena Teatrului Național s-au perindat tot felul de personaje care mai aveau și alte funcții prin tot felul de instituții.

„Cum spuneam, toți sufleorii au fost `tipi`, adică oameni mai altfel decât cei ziși normali, desigur mai puțin interesanți. I.L. Caragiale pomenește în `Din carnetul unui vechiu sufleor` despre Maican sufleorul, `slab şi nervos peste măsură`, care avea o pasiune ce lua proporțiile viciului: tutunul şi cafelele turcești potrivite din zahăr, de unde i se trăgea numele de `Caimac` şi care se ținea de rămășaguri, cum ar fi de a bea cincisprezece cafele una după alta.

Înainte vreme, această profesiune de sufleor nu se învârtea singură, ca să spun așa, deoarece nu prilejuia agoniseala vieții. Și astfel s-au perindat în cușca Teatrului Național din București d’alde Gogu Petrescu, sufleor dar și subdirector la Primărie; P. T. Georgescu, amploiat la Tutunuri, adică la Regia Monopolurilor Statului: Titu Moscuna, funcționar la Monitor, ș.a”, mai preciza „Realitatea Ilustrată”.

Două întâmplări tragi-comice

Așa cum am văzut, lumea sufleorilor de teatru era populată cu tot felul de personaje. De la scriitori care au marcat literatura română și până la indivizi cu diferite probleme comportamentale. A rămas în istorie zgârcenia lui Costică Davidescu, sufleor la Teatrul Național.

„Costică Davidescu, sufleor Național, era, cum se spune, `fiu de oameni`. Avea însă o boală greu de lecuit: zgârcenia, care lua, câteodată, forme alarmante. Într-un rând s-a îndrăgostit de o dansatoare venită la noi cu o trupă italiană. Dansatoarea era foarte frumoasă și Davidescu avea și momente din acestea și s-a arătat galant. S-au și căsătorit și toate au mers, cum au mers, până când într-o zi, în drum spre casă, locuiau pe la Foișor, italianca a râvnit un covrig cu susan de pe taraba unui simigiu.

Exprimându-și dorința de a-l avea, Davidescu a sărit ars: `ei acum o să-ți mai iau și covrig`. Înspăimântată de calicenia lui, femeia a fugit, chiar a doua zi, acasă în Italia. Prins de remușcări, Davidescu a plecat după ea. Se povestește. că a găsit-o la Roma, încurcată cu un bogătaș. Italianca nici n-ar mai fi vrut să se uite la el”, nota „Realitatea Ilustrată”.

O altă întâmplare tragi-comică

Lumea sufleorilor putea deveni periculoasă, mai ales dacă sufleorul își uita caietul cu textul piesei acasă. O altă întâmplare tragi-comică era relatată de „Realitatea Ilustrată”:

„La Teatrul Național din Iași – sunt ani de-atunci – sufleorul E., când să intre în cușcă, vede că a uitat acasă textul piesei. Cum stătea aproape de teatru a dat fuga să-l ia. Ajuns acasă constată că nevastă-sa, care nu putea să prevadă întoarcerea lui, se afla în mare tandrețe cu un altul, chiar în patul conjugal. Moment de înaltă tensiune, ca în vechile melodrame. E. a stat în cumpănă. Pe masă se afla textul piesei, într-un colț al sertarului revolverul, tăinuit de el pentru nevoile vieții.

Sufleorul a stat un moment pe gânduri. A pus mâna pe revolver pentru a-şi spăla onoarea, așa cum știa el că se procedează în atâtea piese pe care le suflase, S-a gândit însă că gestul acesta va primejdui spectacolul, care trebuia să înceapă dintr-un moment într-altul. Nu merita femeia lui atâta onoare. S-a uitat cu dispreț la cei doi, înmărmuriți de groază, a înșfăcat caietul şi a luat-o la goana spre teatru, unde publicul, nerăbdător, aștepta ridicarea cortinei”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

O pasiune mai puțin cunoscută a lui Mihai Eminescu

Muzele lui Mihai Eminescu și gestul suprem făcut de Veronica Micle după moartea poetului

Moartea lui Mihai Eminescu. A fost sau nu asasinat Luceafărul poeziei românești?

Ultima zi din viața lui Mihai Eminescu. Certificatul de deces, semnat de doi analfabeți