Drama miilor de copii abandonați pe stradă în Bucureștiul interbelic

Bucureștiul interbelic a fost bântuit de una dintre cele mai dureroase probleme ale unei societăți moderne, abandonarea copiilor de către părinți în plină stradă. Culmea este că această dramă, care se petrecea zilnic sub ochii trecătorilor, nu prea atrăgea atenția presei de atunci, care era „ocupată” cu alte probleme.

O excepție în peisajul jurnalistic interbelic a făcut-o revista „Realitatea Ilustrată”, care în numărul 527, din luna februarie a anului 1937, publică un reportaj devastator despre fenomenul abandonului copiilor pe străzile Bucureștiului.

• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman
• Dictatorul care a rescris istoria Spaniei cu deciziile sale controversate şi abile. A fost un militar…

De obicei, presa interbelică era plină de anunțuri care informau pe scurt cititorul despre diferite cazuri de copii „găsiți pe stradă”. Fenomenul abandonului copiilor în stradă era cauzat în primul rând de sărăcie.

„Niciodată ziarele nu au scris un rând mai mult despre un caz ca acesta, care de obicei este inserat într-un colțișor de pagină, cu un titlu mic, abia vizibil: `Copil găsit în stradă`. Și când ne gândim că un asemenea fapt divers întrece totdeauna importanța tuturor întâmplărilor unei zile! Căci oare ce poate fi mai impresionant decât abandonarea unui copilaș, în stradă, pentru vina involuntară pe care o are, că cere părinților sforțări ca să fie crescut? Și ce poate fi mai înspăimântător decât substratul gestului pe care-l face o mamă, când își leapădă odrasla în stradă?

Viața omenească n-a cunoscut niciodată o manifestare mai cumplită a mizeriei, ca aceasta, care se explică din gestul uluitor al mamelor, ce se încumetă și se îndură să-și abandoneze copiii, pentru care au pătimit, dar pentru care nu mai pot pătimi? (…) Așa cum se manifestă pretutindeni, în Capitala noastră această dramă își are obârșia în înfiorătoarea stare de sărăcie care cuprinde, ici, colea, o familie, un tată văduv sau o mamă nelegitimă.

În majoritatea cazurilor însă, având la bază același substrat, mizeria gestului abandonării unui copil în stradă este săvârșit de numeroasele mame nelegitime care, neputându-și crește fructul păcatului, de care n-au putut scăpa altfel, îi lasă în drum… `în vârstă de aproximativ două luni, cu scutece și cu un bilețel pe care scrie Dumnezeu să-l aibă în paza sa`”, scria revista Realitatea Ilustrată”.

Soarta copiilor abandonați în stradă

Copiii abandonați pe străzile Bucureștiului erau găsiți de trecători la primele ore ale zilei. Tot trecătorii erau cei care alertau autoritățile care preluau copiii găsiți și îi transportau în mare grabă la centrul pentru copii abandonați „Cantacuzino”. Toate aceste proceduri erau însoțite de întocmirea unor acte publice.

„Scena găsirii unui copil părăsit este mai totdeauna identică. Un trecător matinal este atras de scâncetele care vin, adiind ca bătaia slabă a vântului de undeva din împrejurimile locului pe unde trece. Din ușa unei biserici, dintr-un boschet, sau de lângă un colț de casă. Trecătorul e grăbit, dar nu-i rabdă inima să nu-și lămurească mai bine ce aude și se oprește ca să tragă mai departe cu urechea. Când se apropie apoi cu inima înduioșată, dă de mototolul de boarfe, în care plânge firava ființă omenească, ce-și va purta de-atunci încolo pe inimă durerea celui mai oropsit om: durerea dramei familiare, pe care a iscat-o fără să vrea.

La alarma trecătorului, vine grăbit gardianul public. Acesta-și ia subversiva-i cucerire în brațe, somează pe involuntarul martor să-l urmeze, pornește spre comisariat. De aici începe adevărata viață a copilului străzii.

Procesul verbal încheiat la circumscripția polițienească stabilește primul contact al copilului cu lumea. Ce a fost înainte de acest proces verbal nu știe nimeni. Viața nefericitului copil are, la începutul său, amarul acestor rânduri: `…. Noi… comisarul și noi… martorul… recunoaștem că s-a găsit azi… într-un boschet din grădina publică… un copil de sex… de ani… înfășurat într-o plăpumioară…` (…) De la comisariat, copilul găsit este trimis, cu proces verbal și cu inventar, la azilul de copii găsiți `Cantacuzino`, din strada Buzești 89. Astfel, dosarul actelor anonimului crește: `Noi… comisarul… vă înaintăm un copil găsit…`, `alăturat inventarul obiectelor aflate odată cu copilul… o plapumă… o bonețică…`”, relata „Realitatea Ilustrată”

Un nou început pentru copiii abandonați

Odată copiii ajunși la azilul „Cantacuzino” primeau îngrijire medicală și un nume, apoi erau botezați. Sarcina de a găsi nume pentru copiii abandonați cădea pe umerii medicilor azilului „Cantacuzino”. Odată ce copilul primea un nume, ofițerul stării civile emitea un nou certificat de naștere.

„La acest azil (`Cantacuzino`, n.n.) copiii găsiți sunt ținuți câteva zile, pentru îngrijirea medicală esențială și pentru botez. Medicul azilului are în atribuțiile sale, în afară de altele și însărcinarea de-a da nume tuturor copiilor pe care îi primește. În medie generală, acest azil triază cam 100-150 de copii găsiți, pe an. Vă închipuiți câtă fantezie trebuie să aibă medicul azilului, ca să dea fiecărui copil nume interesante și deosebite intre ele.

Până mai anul trecut, numele acestea se dădeau după locul unde erau găsiți copiii. Astfel: `Cișmigeanu`, pentru cel găsit în Cișmigiu,  `Setebeanu`, pentru cel găsit în stațiile de oprire ale tramvaielor; `Câmpineanu`, pentru cel găsit în strada Câmpineanu, și așa mai departe. Acum li se dau numai nume specific românești: Ion Modure, Tudor Petre, Vasile Bârnoagă. După ce doctorul i-a hotărât numele găsitului, trimite o notă la ofițerul stării civile, care emite un buletin de naștere, asemănător tuturor buletinelor, numai că în locul unde de obiceiu stă scris `fiu al d-lui Ionescu…`., se înseamnă: `părinți necunoscuți… copil găsit…`

Copiii abandonați, crescuți de Primărie

De soarta copiilor abandonați se preocupa Primăria Bucureștiului, care asigura finanțarea necesară creșterii și educației acestor copii. După ce copilul era îngrijit vreme de câteva zile la azilul „Cantacuzino” și erau realizate actele oficiale, acesta era transferat până la vârsta de 2-3 ani la un leagăn de copii, iar apoi era încredințat spre creștere unui gospodar din județul Prahova.

„Odată intrat în azilul `Cantacuzino`, copilul găsit devine într-adevăr copilul `primărie`. De-aci încolo, primăria, luând rolul de părinte adoptiv, depune toate eforturile ca nefericitele ființe să evolueze, la adăpost de toate neajunsurile și toate riscurile vieții. Altfel, după ce a fost botezat, îngrijit, și îmbrăcat, adică la câteva zile numai de când a fost găsit în stradă, copilul iese din azilul `Cantacuzino`, pentru a trece într-unul din leagănele de copii. Acolo stă până împlinește vârsta de 2-3 ani, apoi este dus în așezămintele din județul Prahova (în comunele Nedelea, Aricești și Filipești) unde este crescut pe lângă casa câte unui gospodar, până la etatea de 6 ani.

Primăria cheltuiește cu creșterea unui copil până la vârsta de 6 ani peste 60.000 lei, plătind pentru fiecare 40 lei pe zi la leagăne și 500 lei pe lună țăranilor din numitele comune”, informa „Realitatea Ilustrată”.

2000 de copii abandonați

După ce copiii abandonați împlineau 6 ani erau readuși în București în orfelinate unde scolarizați. De la vârsta de 14 ani, era îndrumați să învețe anumite meserii, iar apoi erau angajați. Abia la vârsta de 21 de ani ieșeau de sub protecția Primăriei.

„După ce au împlinit 6 ani, acești copii sunt aduși din nou la București și internați în orfelinatele primăriei. Băieții sunt internați în orfelinatu `Dr. Zigura`, unde învată școala primară și cursul industrial, în ateliere.

Fetele sunt internate în orfelinatul `Radu Vodă`, unde, ca și băieții, învață cursul primar și cursul de gospodărie. La vârsta de 14 ani, orfanii sunt îndrumați spre meserii, iar după ce au învățat meseriile, sunt plasați în slujbe. La 21 de ani, copiii găsiți ies de sub protecția adopțiuni primăriei. (…)

Copiii găsiți sunt mulți pe lângă noi. În momentul de față poate peste 2000. Mereu triști, mereu întunecați de durerea lăuntrică ce-i macină, acești copii, mulți deveniți oameni mari, au o singura dorință: să trăiască și să-și găsească fie oricum, fie oricând, familia, tații sau mamele nefericite, care i-au lepădat, dar nu vor reuși niciodată. (…)”, mai consemna „Realitatea Ilustrată”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Sfaturi interbelice pentru pregătirea unei garderobe de primăvară

Ce mărțișoare erau la modă în perioada interbelică? Mărțișoarele pentru săraci, dar și bogați

Cum trebuia să se echipeze un schior în România interbelică? Slănina și chibriturile erau obligatorii în rucsac

Unde era paradisul schiorilor în România interbelică?