Cum a murit regele Carol I

Chiar dacă regele Carol I era profund marcat de începutul Primului Război Mondial, dar și de declararea neutralității României în conflictul ce se extindea tot mai rapid în Europa, nimic nu avea să anunțe moartea fulgerătoare a monarhului, în toamna anului 1914.

În ultimele luni din viață, în pofida unei domnii îndelungate și rodnice, regele Carol I s-a simțit deosebit de trist și de izolat.

• Noaptea „Trandafirului”. Cum au fost furaţi din morgă morţii de la Timişoara şi incineraţi la Bucureşti,…
• Apostolul Sfântul Pavel, autorul unora dintre cele mai vechi scrisori creștine

Mai mult, monarhul era chinuit tot mai tare de gândul abdicării, redactând chiar și o justificare a acestui gest.

Regele și neutralitatea României

Toate supărările regelui porneau de la poziția de neutralitate pe care România și-a asumat-o la începutul Primei Conflagrații Mondiale. Chiar în timpul Consiliului de Coroană de la Sinaia, din data de 21 iulie/3 august 1914, în care s-a stabilit neutralitatea României, regele Carol I a amenințat cu abdicarea.

„Domnilor, eu mă consider personal legat faţă de Puterile Centrale, dacă d-voastră credeți că fericirea României îi impune să urmeze de azi înainte o altă politică externă, eu sunt gata să mă retrag… ”, le-a spus regele participanților la Consiliu.

Declanșarea războiului, și mai ales neutralitatea României, a produs în mintea și inima regelui Carol I o adevărată bătălie. Trebuia el să asculte de țara pe care o conducea? Trebuia să abdice? Toate aceste întrebări îl chinuiau și îl slăbeau profund pe suveran.

„Regele s-a trezit pe la 5 dimineața, plângându-se că nu poate respira”

Cu toate acestea, nimic nu anunța o degradare profundă a stării de sănătate a Regelui. Vestea morții monarhului, în ziua de 10 octombrie 1914, a șocat atât populația țării, cât mai ales pe apropiații regelui care îl văzuseră pe Carol I „excepțional de ager și bine dispus” cu doar câteva ora înainte să înceteze din viață.

Iată ce povestește I. G. Duca, unul dintre apropiații Familiei Regale, despre moartea regelui Carol I:

„În dimineața de 27 Septembrie 1914 (stil vechi, n.n) dormeam încă adânc când mă deșteaptă telefonul. Suna îndelung și cu vădită enervare. Ce s-o mai fi întâmplat? Alerg la aparat. `Dl. Prim Ministru vă roagă să poftiți imediat la dânsul, Majestatea Sa Regele a murit subit`. (…) M-am gândit la lunga lui domnie ce sfârșea într-o așa de tragică luptă sufletească, m-am gândit la omul care adormise pentru veci, la însușirile lui, la binele pe care l-a făcut, la binele pe care a vrut să-l facă. La tot ce opera lui reprezenta în evoluțiunea poporului nostru, iar mintea mea i-a adus dreptul, cuvenitul și cuviinciosul prinos de recunoștință.

Am plecat repede la Brătianu. Dânsul era afectat, îl cunoscuse prea de mult timp şi prea îndeaproape pe regele Carol ca să nu resimtă în ceasul despărțirii supreme o legitimă emoțiune. (…) De la el am aflat amănuntele morții. În ajun, Regele fusese excepțional de ager și bine dispus, îl primise pe Virgil Arion într-o lungă audiență şi se culcase voios. Pe la 5 dimineața se trezise plângându-se că nu poate respira. Regina Elisabeta a sunat după ajutor şi a trimis în grabă să cheme pe dr. Mamulea. După câteva minute, Suveranul a oftat din greu de două trei ori şi a aplecat ușor capul. Regina a crezut că doarme. Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, primul Rege al României, își dăduse însă, după 48 de ani de rodnică domnie, obștescul sfârșit.

Frământările sufletești ale ultimelor luni fuseseră peste puterile organismului său îmbătrânit, ele l-au omorât. Atunci când doctorul Mamulea a sosit, nu a putut face altceva decât să constate încetarea din viață şi să vestească familia regală şi guvernul. Brătianu şi Morțun au plecat imediat la Cotroceni, unde au găsit pe noul rege plângând (Ferdinand, n.n.), sincer îndurerat de moartea unchiului său şi adânc turburat de marile răspunderi care de azi înainte trebuiau să apese pe umerii lui”.

Depunerea jurământului noului rege

Imediat după moartea regelui Carol I, guvernul condus de Ionel Brătianu s-a reunit într-o ședință la care au fost invitații și liderii opoziției conservatoare. Erau două probleme stringente, anunțarea populației cu privire la decesul regelui și depunerea cât mai urgentă a jurământului noului monarh, Ferdinand.

„Pe la 10 jumătate ne-am întrunit în consiliu de miniștri la Ministerul de Interne, unde Brătianu i-a convocat şi pe șefii opoziției. S-au stabilit măsurile de luat şi s-a hotărât că a doua zi, duminică, noul rege va presta jurământul înaintea Corpurilor Legiuitoare, de urgență convocate.

Am fost însărcinat să redactez proclamaţia către națiune, prin care Consiliul de Miniștri anunța țării moartea regelui şi, împreună cu Ferichide, telegrama de condoleanțe a guvernului către Regina Elisabeta. Brătianu, Victor Antonescu care, ca Ministru de Justiţie, era ofițerul de stare civilă a familiei Regale şi Ştirbey, administratorul Domeniilor Coroanei, au plecat cu Regele şi Regina la Sinaia”,  consemna același I G. Duca.

Organizarea ceremoniei religioase

O altă problemă urgentă a guvernului condus de Ionel Brătianu a fost organizarea ceremoniei religioase, lucru ce nu era simplu pentru că regele era catolic, dar își exprimase în testament dorința de a fi înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș. Pentru a armoniza cerințele catolice și cele ortodoxe, dar și pentru a organiza întreaga ceremonie, responsabilitatea i-a aparținut ministrului Cultelor, I.G. Duca.

„Fiind ministru de Culte, mie îmi revenea sarcina organizării întregii înmormântări. Trebuia în plus să rezolv o greutate de ordin religios. Regele find catolic, ne interesam cum se vor împăca oare necesitățile cultului său cu cerințele bisericii noastre de stat (Ortodoxă, n.n). Am convenit să amânăm problema până seara, la întoarcerea lui Brătianu, când urma să cunoaștem ultimele dispozițiuni ale Regelui.

Ne gândeam că testamentul lui conținea în această privință vreo dorință de care urma să ținem seamă. Pe la 9 (21:00, n.n.) s-a întors Brătianu cu testamentul Regelui. De aici am aflat că își manifesta într-o formă discretă şi plină de tact dorința de a fi îngropat, precum o prevedeam, în Mănăstirea de la Curtea de Argeș. Atâta tot, în privinţa ceremonialului propriu-zis al înmormântării, nimic.

În înţelegere şi cu Regele Ferdinand, am hotărât deci să se facă două slujbe, una catolică şi una ortodoxă. Cea catolică-intimă şi cea ortodoxă-oficială. Am cerut Sinodului nostru încuviințarea de a îngropa un catolic într-o biserică ortodoxă şi am fost delegat să obțin aprobarea Bisericii Catolice la toate aceste orânduiri.

Ne temeam că episcopul Netzhammer să nu ridice obiecții după obișnuita intransigență a Bisericii Catolice. L-am găsit însă foarte conciliant şi a primit imediat toate propunerile mele. Am avut impresia că, de altfel, dezbătuse chestia cu Regele Carol, că îi vorbeam de lucruri cunoscute, cărora de mult le dăduse încuviințarea. Testamentul Regelui îi făcea cinste; cele 12 milioane lăsate pentru cultura română şi pentru binefaceri distrugeau legenda de zgârcenie ce se crease în jurul lui Carol I”, își amintea I.G. Duca.

Românii l-au plâns pe Carol

Vestea morții regelui Carol I i-a șocat pe români, „lumea îl plângea şi îl regreta sincer. (…) Ţara nu voia să-și aducă aminte decât de acei 48 de ani în cursul cărora Regele Carol o cârmuise cu pricepere, cu înțelepciune și, de atâtea ori, cu strălucire.

Era un Rege cuminte, mari fapte s-au săvârșit sub el, cine știe dacă urmașul său va putea domni cu același folos pentru țară? Aceste cuvinte se auzeau pretutindeni și se repetau sub forme diverse”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Ultimele luni din viața regelui Carol I. Era trist, slăbit și chinuit de gândul abdicării

Regele Carol I, presat de Puterile Centrale. „Considera că războiul va fi scurt, iar cucerirea Parisului inevitabilă”

Regele Carol I și amenințarea că va abdica: „Succesorul meu e aici”

Regele Carol I, înfrânt la Consiliul de Coroană din 1914: „România se va căi în viitor”