Răzmerița împotriva lui Ionel Brătianu pentru ca România să intre în război în 1914
La Consiliul de Coroană din data de 21 iulie/3 august 1914, convocat la Castelul Peleș, marea majoritatea a participanților, în ciuda opoziției arătate de Regele Carol I, s-au pronunțat pentru neutralitatea României în conflictul ce tocmai începuse. Însă, în scurt timp, evoluția luptelor de pe front i-a determinat pe o bună parte dintre cei care au susținut neutralitatea să își schimbe opinia și să se revolte, chiar din interiorul guvernului, împotriva prim-ministrului Ionel Brătianu.
Dezbaterile din cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia din vara anului 1914 au expus o falie enormă între Regele Carol I și marea majoritate a clasei politice românești. Doar Petre P. Carp s-a raliat total poziției regelui, în schimb, toți ceilalți participanți, inclusiv liderii conservatori s-au pronunțat pentru neutralitate.
Prim-ministrul Ionel Brătianu vedea în neutralitate cea mai bună soluție de a pregăti țara și armata pentru o intrare în război, la momentul oportun, alături de Antanta.
Înaintarea rapidă a armatelor germane
Desfășurarea evenimentelor în primele săptămâni ale războiului a fost nefastă pentru Antanta, și implicit pentru susținătorii Franței de la București. Zeul războiului părea să fie de partea Germaniei, iar armatele kaiserului înaintau deosebit de rapid prin Belgia, Liege, Bruxelles, Namur, Anvers, Ostende. Toate forturile renumite ale generalului Brialmont au fost ocupate de armata germană.
Părea că nimic nu putea să rezista artileriei grele germane şi, în orice caz, nu eroismul micii armate belgiene. Era însă așteptată ciocnirea cu cea bună armată a momentului, cea franceză, susținută de trupele britanice ce debarcau necontenit în ajutorul Franței. Însă, valul german continua să măture totul în cale cu furie și nu erau semne că ceva îl va opri.
La Charleroi a avut loc prima mare ciocnire între forțele germane și cele ale Antantei, cele din urmă fiind spulberate, iar de acolo, în câteva zile, germanii au cucerit Lille, Compiègne, Chantilly, au ajuns la Marna și erau aproape de porțile Parisului, care între timp fusese evacuat de autorităţile franceze.
Regele Carol I și susținătorii Antantei de la București
Desfășurarea a evenimentelor părea să dea dreptate Regelui Carol I, care susținuse cu cea mai mare determinare intrarea României în război alături de Puterile Centrale. Pe de altă parte, susținătorii Antantei de la București, în frunte cu șeful guvernului Ionel Brătianu, erau consternați de înaintarea rapidă a trupelor germane din Franța.
„Am petrecut atunci câteva zile groaznice; pe lângă considerațiunile politice care ne îndemnau să deplângem zdrobirea Franței, contribuiau și considerațiuni sentimentale ce ne făceau să suferim adânc de întorsătura situației militare de pe frontul occidental.
Oricât de obiectiv am fi vrut să judecăm lucrurile, mulți dintre noi – şi vorbesc aici de cei ca mine, care înțelegeam mai presus de toate să fim români – nu puteau să uite zilele de tinerețe petrecute în Franţa, nenumăratele noastre legături cu civilizația, cu cultura franceză. O mare durere ne cuprinsese pentru o soartă care ni se părea nedreaptă. Citeam telegramele şi parcă nu ne venea a crede”, își aducea aminte Ion Gheorghe Duca, pe atunci ministru al Instrucțiuni Publice și Cultelor, unul dintre apropiații lui Ionel Brătianu.
Victoria franceză de la Marna
Totuși, în primele două săptămâni ale lunii septembrie au început să apară primele semne bune pentru Antanta. Ele au fost confirmate de victoria obținută de trupele franceze la Marna. Vestea a fost întâmpinată cu bucurie la București de marea majoritate a clasei politice, dar și de către societatea românească.
Atunci când Ionel Brătianu i-a comunicat vestea Regelui Carol acesta, pentru prima oară, şi-a dat seama că „instinctul politic al ţării fusese cel bun”. Bătrânul suveran cunoștea bine situația armatelor germane și își dădea seama de gravitatea opririi trupelor pe Marna. Cunoștea bine faptul că, dacă Germania era obligată să poarte un război pe două fronturi, victoria germană putea fi obținută numai repurtând un succes rapid şi definitiv pe frontul occidental.
De altfel, conform planului „Schlieffen”, campania împotriva Franței trebuia să dureze maxim șase săptămâni, după care forțele principale germane urmau a fi transportate cu trenurile pe Frontul de Est, pentru a lupta împotriva armatei ruse, foarte numeroase, care s-ar fi mobilizat într-o perioadă ceva mai lungă.
Zbucium la București
Cum soarta războiului părea să se schimbe în favoarea Antantei, cu francezii învingători pe Marna şi cu rușii care spulberau trupele austro-ungare și înaintau către porțile Ungariei, tot mai mulți susținători ai Antantei de la București cereau părăsirea neutralității.
„Chiar şi în guvern eram agitați. Costinescu, potrivit înțelegerii cu Take Ionescu şi cu Nicu Filipescu, stăruia și amenința. Mărturisesc că situația era ispititoare. Austro-Ungaria zdrobită, nici un soldat în tot Ardealul. În Franţa, Germania bătută. Ne întrebam atunci putea-va Austro-Ungaria să-și mai refacă armata, iar Germania să mai ție piept pe două fronturi? Nu cumva intram în faza finală a războiului? Pe de altă parte, ne vom mai întâlni cu o ocazie aşa de favorabilă, cu o Ungarie în imposibilitate să se apere? Şi dacă rușii pătrund în Ungaria, se poate să-i lăsăm să înainteze, să ocupe ei Ardealul? Momentul era greu şi am trecut prin mare zbucium sufletesc. Brătianu era însă intransigent, nu voia să auză de o intrare în război”, scria I.G Duca.
Brătianu, presat să intre în război de membrii guvernului
În momentul în care rușii su înaintat de la Sighetul Maramureșului spre Baia, în guvernul condus de Ionel Brătianu a avut loc un fel de „răzvrătire”. Iată ce povestește despre acest moment I.G. Duca, unul dintre principalii actori ai acelor zile fierbinți:
„Am cerut să convoace de urgență Consiliul de Miniștri şi să intrăm imediat în război. Eram şi eu – o recunosc – printre cei mai nemulțumiți de rezistența lui Brătianu. Ne-am întâlnit deci la Sinaia în vila lui Costinescu. Afară era o zi de toamnă întunecoasă, rece şi ploioasă. Discuția între Brătianu şi noi a fost violentă; la cererea noastră imperativă de intrare în acțiune el a răspuns printr-un refuz categoric. Am insistat. Costinescu, deşi bolnav, a fost de o energie și de o vehemență neobișnuită. În cele din urmă, Brătianu ne-a declarat categoric că mai bine demisionează decât să urmeze sfatul nostru. Două erau argumentele lui de căpetenie:
1) Că Regele se opune absolut şi amenință cu abdicarea, că, aşa fiind, război cu distrugerea dinastiei, adică a muncii unei întregi generații, nu face, cu atât mai mult cu cât are convingerea că așteptând va putea face războiul cu salvarea dinastiei.
2) Că, netăgăduit, Puterile Centrale trec printr-un moment greu, dar că situația militară n-a ajuns nicăieri la rezultate definitive şi, prin urmare, el continuă să-și păstreze credința de până acum, anume că războiul va fi lung. `Şi`-a adăugat el răstit- `nu mă pot lăsa impresionat ca d-voastră, pentru că o oștire de cazaci a trecut Carpații. Cine îmi spune că mâine nu va fi respinsă?`
Hotărârea şi siguranța lui ne-au impus. Am convenit să mai luăm, pentru orice eventualitate, câteva măsuri militare şi am obţinut de la el făgăduiala că, dacă într-adevăr rușii pătrund în Ungaria, să reexaminăm chestiunea şi să intervenim atunci. A doua zi, cazacii de la Baia au fost respinși, iar rușii definitiv opriți în Carpați. Încă o dată Brătianu a avut dreptate”.
Acesta a fost ultimul moment în care deciziile lui Brătianu privind războiul au mai fost contestate de către membrii guvernului.