Cât de fals a fost „falsul război”?

La 1 septembrie 1939, Germania nazistă ataca Polonia și declanșa cel de-Al Doilea Război Mondial. Două zile mai târziu, Marea Britanie și Franța au pus în executare garanțiile teritoriale pe care le-au acordat Poloniei la sfârșitul lunii martie a anului 1939 și au declarat război Germaniei. În epocă, perioada dintre 3 septembrie 1939 și până la deschiderea ofensivei apusene a lui Hitler, din primăvara anului următor, a fost denumită drept „falsul război” sau „războiul ciudat”. Dar cât de fals a fost falsul război?

Prin expresia „falsul război” sau „războiul ciudat” era sugerată lipsa de autenticitate a războiului, deoarece între forțele franco-britanice şi cele germane nu s-a desfășurat nicio bătălie majoră.

• Nicolae Ceaușescu și recordurile vânătorești
• Bucureștiul, sub bombele zeppelinelor germane

În realitate, însă s-au desfășurat o serie de activități care au condus la evenimentele nefaste ce au avut loc în anul următor.

Planurile franco-britanice

Contemporanii acelor evenimente au speculat mult cu privire la inacțiunea Angliei şi Franței din acea perioadă. Multe voci susțineau faptul că, în ciuda declarației de război, de fapt Marea Britanie și Franța doreau să negocieze o pace. Alții susțineau că de fapt cele două țări voiau să atragă Germania într-o cursă, au mai circulat multe alte variante.

De fapt, în spatele cortinei, actorii principali Franța, Marea Britanie și Germania erau angrenați în tot feluri de planuri războinice și doar înrăutățirea vremii le-a decalat pentru primăvara anului următor.

Pe toată durată „falsului război”, Înaltul Comandament aliat a elaborat o succesiune de planuri ofensive împotriva Germaniei. După capitularea Franței din iunie 1940, germanii au capturat dosarele Înaltului Comandament francez şi le-au făcut publice.

Documentele au dezvăluit faptul că liderii aliați au analizat tot felul de planuri de ofensivă pe toate fronturile: flancul din spate al Germaniei urma să fie atacat prin Norvegia, Suedia şi Finlanda; bazinul Ruhrului prin Belgia; flancul ei estic cel mai îndepărtat, prin Grecia şi prin Balcani, etc. Toate aceste planuri arătau de fapt că aliații aveau în vedere doar acțiuni ofensive și că nu studiau cu preocupare și eventuale planuri defensive.

Hitler dorea să atace Franța încă din toamna anului 1939

Nici Hitler și nici principali generali germani nu erau mai liniștiți. După ce a ocupat Polonia, Hitler i-a îngrozit pe o bună parte dintre generalii germani cu planurile pe care le avea pentru Franța.

Statul Major General german nu le-a cunoscut până la 9 octombrie. În acea zi, Adolf Hitler le-a adresat o directivă înalților comandanți ai armatei germane, cărora le împărtășea convingerea că o ofensivă în vest rămânea singura alternativă posibilă pentru Germania. Principalele idei din directiva lui Hitler plecau de la prezumpția că un război prelungit cu Franța şi Anglia epuiza resursele Germaniei şi o expunea unui atac decisiv, din spate, efectuat de Rusia.

Dictatorul nazist era convins că, dacă Franţa se prăbușea, Marea Britanie ar fi fost dispusă la negocieri cu Germania. Tot Hitler considera că Germania dispunea de o armată puternică şi bine înzestrată tehnic pentru a învinge Franța. Deşi recunoștea superioritatea francezilor în privința armelor mai vechi, în special artileria grea, susținea totuşi că „aceste arme nu au o însemnătate decisivă într-un război mobil”.

Întrucât, în opinia lui Hitler, Germania „deținea supremația tehnică la nivelul armelor mai noi, își putea permite să desconsidere superioritatea francezilor în privința numărului de soldați instruiți”. Tot el aprecia că tancurile şi forța aeriană germană au atins noi culmi tehnice, iar potențialul lor strategic era garantat de nivelul organizatoric de conducere al armatei germane.

Era convins că, dacă Germania va aștepta prea mult, Franța și Marea Britanie își vor reduce deficiențele în materie de armament. În ceea ce privea atacul asupra Franței, insista ca Belgia să fie inclusă în zona de atac pentru a înlătura pericolul ca forțele anglo-franceze să intre în Belgia şi apoi în Ruhr.

Generalii lui Hitler, șocați de planurile dictatorului

Directiva transmisă de Hitler a constituit un șoc pentru cei mai importanți generali din conducerea armatei germane. Aceștia nu împărtășeau deloc convingerea lui Hitler că noile arme puteau anihila superioritatea adversarilor, care consta în efective militare bine pregătite.

Tot ei susțineau că armata germană nu dispunea de forța necesară pentru a învinge armatele occidentale. Atrăgeau atenția că cifra de 98 de divizii pe care Germania izbutise să le mobilizeze se situa cu mult sub aceea a Franței și Marii Britanii. În plus, 36 dintre aceste divizii erau prost înarmate și slab pregătite. Se temeau că războiul s-ar putea extinde, transformându-se într-un nou război mondial, ceea ce ar fi echivalat cu prăbușirea Germaniei.

Atât Walther von Brauchitsch, comandantul suprem al trupelor de uscat, cât şi Franz Halder, șeful Statului Major General au încercat disperați să îl convingă pe Hitler să renunțe la planurile sale, însă dictatorul nazist era de neînduplecat în decizia sa de a ataca Franța. Mai mult, fixase chiar data pentru invazie: 12 noiembrie. Această dată a fost amânată de mai multe ori din cauza înrăutățirii vremii. Ultima amânare a fost pentru 17 ianuarie. Însă pe 10 ianuarie 1940 a avut loc un incident ciudat care avea să schimbe soarta atacului asupra Franței.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cât de mult influențează tehnologia războiul? Tancul la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial

Stalin și Hitler, angrenați în jocul morții. Pactul care a declanșat cel de-Al Doilea Război Mondial

De ce a intrat România în Primul Război Mondial în 1916?

Hitler despre garanția acordată de Marea Britanie Poloniei: „O să le gătesc o tocană care să le stea în gât”