Istoria sumbră și mai puțin cunoscută a piticilor de grădină

Mulți oameni cred că pustnicii sunt, de fapt, la originea piticilor de grădină. În Anglia secolului al XVIII-lea, un bătrân bărbos care trăia în fundul grădinii era accesoriul de modă indispensabil pentru elitele bogate.

Pustnicii de închiriat erau încurajați să se îmbrace precum druizii și erau puși să trăiască într-o grotă improvizată pe proprietate, acolo unde proprietarul putea să aibă grijă de ei, să mai schimbe o vorbă sau două cu ei sau pur și simplu să îi privească pentru a se distra.

O sumedenie de informații despre această existență ciudată pot fi găsite în cartea „Pustnicul din grădină: From Imperial Rome to Ornamental Gnome” scrisă de Gordon Campbell, profesor emerit de studii renascentiste la Universitatea din Leicester, Marea Britanie.

Cartea profesorului Campbell explică modul în care această practică poate părea ridicolă, comică sau poate chiar crudă după standardele de astăzi, dar era o chestiune foarte serioasă în epoca georgiană.

Postul era adesea atribuit lucrătorilor agricoli sau persoanelor a căror sarcină era să întrețină grădina proprietății. Pustnicul era acolo pentru a acționa ca o întruchipare vie a melancoliei pentru cei bogați și privilegiați.

Originile pustnicilor angajați sunt neclare

O descriere a unei case domnești din Shropshire publicată în 1784 explică faptul că proprietatea dispune de o ,,căsuță bine concepută, care este reședința de vară a unui pustnic”.

„Pustnicul este în general în poziție șezândă, cu o masă în fața lui, pe care se află un craniu, emblema moralității, o clepsidră, o carte și o pereche de ochelari. Venerabilul părinte desculț, al cărui nume este Francisc, se ridică întotdeauna în picioare la apropierea străinilor. Pare să aibă în jur de 90 de ani, dar își are toate simțurile de admirat. Este tolerabil de vorbăreț și departe de a fi nepoliticos.”

O altă relatare din 1797 sună astfel: „Pustnicul nu trebuie să părăsească niciodată locul sau să poarte conversații cu cineva timp de șapte ani, timp în care nu trebuie nici să se spele, nici să se curețe în vreun fel, ci trebuie să-și lase părul și unghiile, atât la mâini, cât și la picioare, să crească atât cât îi va permite natura.”

Originile pustnicilor angajați sunt neclare, dar Campbell a spus că poate fi vag urmărită până la împăratul roman Hadrian și vila sa de la Tivoli, în Italia de astăzi, care prezenta o structură izolată construită pentru ca o singură persoană să se retragă și să mediteze în ea, scrie IFL Science.

Figura piticului de grădină a devenit populară în Germania în secolul al XVIII-lea

Nebunia din secolul al XVIII-lea a pustnicilor închiriați este adesea atribuită lui Carol al V-lea (1500-1558 d.Hr.), împăratul Sfântului Imperiu Roman și rege al Spaniei, care și-a petrecut o parte din ultimii săi ani pe Pământ într-o mănăstire care găzduia un ordin de călugări pustnici. Datorită acestei aprobări regale, a devenit oarecum la modă să renunți la bunurile pământești, să-ți dedici viața reflecției spirituale și să devii pustnic.

Oricare ar fi fost originile sale, această practică a dispărut aproape în totalitate până în secolul al XIX-lea. După cum explică cartea lui Campbell, „pustnicul de grădină a evoluat de la druidul antic și, în cele din urmă, a decăzut în piticul de grădină”.

Figura piticului de grădină a devenit deosebit de populară în Germania de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Deși este considerată a fi o referință la ideea mitologică europeană a „oamenilor mici” nevăzuți, care locuiesc sub pământ, Campbell crede că piticul de grădină este, de asemenea, un semn de la bătrânii bărboși care trăiau cândva ca pustnici angajați.

Vă recomandăm să mai citiți și:

TESS a descoperit o nouă pitică cenușie caldă

Adam Rainer, un caz unic în istorie. S-a născut pitic, a murit uriaș

Moartea unei stele dezvăluie o gaură neagră care se ascunde într-o galaxie pitică

Cea mai „pufoasă” exoplanetă descoperită până acum pe orbita unei stele pitice roșii