Feodor Dostoievski: „Vreau să sufăr, ca să iubesc”

„Dostoievski îmi oferă mai mult decât orice om de știință, mai mult decât Gauss”, spunea marele Einstein despre… marele scriitor rus, pe care Freud îl clasa, alături de capodopera sa „Frații Karamazov”, alături de Shakespeare, în ceea ce privește importanța literară, și despre care Nietzsche credea că este „singura persoană care m-a învățat vreodată ceva despre psihologie”.

Feodor Dostoievski (1821 – 1881), cel mai popular și influent scriitor al literaturii ruse secolului al XIX, unul dintre cei mai mari scriitori universali, este cunoscut pentru romanele sale de excepție „Crimă și pedeapsă” (1866), „Idiotul” (1869), „Demonii” (1872) și„Frații Karamazov” (1880), una dintre ambilitățile sale în ceea ce privește personajele pe care le-a creat fiind aceea de a le contura într-un mod cât mai realistic cu putință.

A locuit în demisolul unui spital

Feodor Mikhailovich Dostoievski s-a născut la Moscova în 1821, fiind al doilea copil al lui Mihail Andreevici Dostoievski și al Mariei Fiodorovna Dostoievskaya. Tatăl său, de origine lituaniană, fugise de acasă în tinerețe pentru a nu se alătura clerului și a studiat medicina la Academia Imperială de Medicină-Chirurgie din Moscova, iar mama lui provenea dintr-o familie de negustori.

Atunci când s-a născut Dostoievski, tatăl lucra la Spitalul Mariinsky pentru Săraci din suburbiile de nord ale Moscovei iar locuința copilăriei scriitorului se afla chiar în incinta spitalului, la demisol.

Trimis la școli renumite

La scurt timp după venirea pe lume a lui Dostoievski, familia a reușit să cumpere o mică proprietate în apropierea Moscovei, acolo unde obișnuia să meargă mai ales în timpul verii. Riguros, strict și foarte religios, Mihail Dostoievski le-a oferit scriitorului și fratelui acestuia o educație în acest sens încurajându-i totodată să citească din bogata colecție de cărți ai autorilor universali și naționali pe care o avea în bibliotecă.

De altfel, amândoi copiii au fost trimiși să studieze la școli de elită din Moscova, pentru care tatăl trebuia să plătească sume de bani destul de mari. Pentru asta, și-a intensificat activitatea de medic, încercând să suplimenteze veniturile familiei cu servicii medicale particulare, și chiar a împrumutat bani de la rude, pentru a putea face față acestor cheltuieli costisitoare.

Tragediile din viața lui Dostoievski

Începând cu anul 1837, familia Dostoievski este lovită de tragedii. Mama se îmbolnăvește de tuberculoză și moare un an după aceea, Feodor și fratele său sunt trimiși la Sankt Petersburg pentru a studia la Institutul de Inginerie Militară Nikolayev, iar în 1839 moare și Mihail Dostoievski, în urma unui atac de apoplexie, lăsându-l pe Feodor orfan la 18 ani.

Tânărul își continuă studiile, este promovat la rangul de inginer cadet și, începând cu 1841, au loc primele tentative scriitoricești ale sale. Astfel apar două opere de teatru, „Maria Stuart” și „Boris Godunov”. Devine din ce în ce mai interesat de viața culturală, frecventând concerte de muzică clasică, mergând la operă, la teatru și la spectacole de balet.

Unul dintre prietenii săi îl caracteriza ca fiind o „ființă superbă, sublimă, adevăratul contur pe care l-au trasat Shakespeare și Schiller, un geniu gata să se prăbușească în abisul nebuniei personajelor lui Byron”.

Tânăr și neliniștit

În viața lui Dostoievski urmează o perioadă în care lucrează ca traducător, o meserie care nu-i aducea nici succes, dar nici bani, astfel că începe să scrie primul său roman, „Oameni sărmani”, primul roman social rus, care descrie cu mare compasiune viața oamenilor săraci de la orașe. După ce este publicat, în 1846, în almanahul Colecția din Sankt Petersburg, romanul trezește interesul publicului cititor și are un succes comercial răsunător, iar Dostoievski intră în grațiile cercului de literați, dar nu pentru mult timp.

„Din cauza tinereții și a nervozității, nu putea să se controleze și își exprima prea deschis vanitatea auctorială și părerea foarte bună despre propriul talent scriitoricesc”, spunea despre el Avdotia Panaeva, scriitoare la rândul ei, iar unii reprezentanți ai literaturii ruse din acea perioadă, de asemenea, deranjați de atitudinea și aerul lui Dostoievski compun un poem satiric în care Dostoiesvki este numit, ca Don Quijote, Cavalerul tristei figure.

Deja sensibil prin natura sa, și predispus la depresie, Dostoievski, este vizibil deranjat de atacurile și persiflările la adresa lui astfel că, în replică, vine cu o scrisoare în care îi numește pe membrii grupului „ticăloși și invidioși”.

Pedeapsa cu moartea

În anul 1849, din cauza implicării sale în acțiuni împotriva țarului Nicolae I, este arestat și închis după ce este prins citind în fața unei mulțimi de protestatari textul „Scrisori către Gogol”, formulate de Vissarion Belinski, care reprezintă un puternic apel la abolirea iobăgiei.

Deși inițial, împreună cu alți acuzați, Dostoievski primește pedeapsa cu moarte, chiar în ultimul moment înaintea execuției, Țarul anulează decizia iar condamnarea se rezumă la patru ani de muncă silnică în Siberia și serviciu militar pe viață.

Anii de detenție și-au pus amprenta pe sănătatea lui Dostoievski

Anii de detenție și-au pus într-un mod foarte serios amprenta pe starea de sănătate a scriitorului, având mai multe crize de epilepsie și probleme reumatice.  Trăiam la grămadă, cu toții într-o singură cazarmă. Imaginează-ți o construcție veche, dărăpănată, de lemn, care demult ar fi trebuit să fie dărâmată și care deja nu mai putea folosi la nimic. Vara, căldură înăbușitoare; iarna, ger insuportabil. Toate podelele erau putrede. Mizeria de pe jos era groasă de un deget; oricine putea să alunece și să cadă. Ferestrele mici erau atât de acoperite de brumă, încât toată ziua era aproape imposibil de citit. […] Din tavan picura; peste tot bătea curentul. Noi stăteam ca heringii în butoi. […] Dormeam pe scânduri goale și ni se permitea doar să avem o pernă. Întindeam șubele peste noi, iar picioarele rămâneau mereu toată noaptea descoperite. Tremuram noapte de noapte. Purici, păduchi, gândaci, cu duiumul. […] De mâncare ne dădeau pâine și niște varză, prin care se întrezărea câte un sfert de livră de carne de vacă, de persoană”, scria Dostoievski într-o scrisoare trimisă fratelui său, pe 22 februarie 1854. A fost perioada care l-a apropiat pe autor de ortodoxism, lucru ce avea să se reflecte în toată opera sa ce a urmat perioadei respective.

În anul 1853, după ce s-a eliberat, conform pedepsei primite din ordinul țarului, „serviciu militar pe viață”, Dostoievski s-a înrolat ca soldat, după care a lucrat ca scriitor și jurnalist, potrivit Britannica.

După 1859, an în care se căsătorește (cu Maria Dmitrievna Isaeva), apar mai multe romane și nuvele semnate de el, printre care „Visul unchiului”, „Satul Stepancikovo și locuitorii săi”, „Umiliți și odihniți”, „Amintiri din casa morților”, „Însemnări din subterană”.

Marea depresie

Viața scriitorului devine din ce în ce mai apăsătoare. În 1864, se confruntă cu moartea soției sale, cade într-o depresie profundă care-l impinge spre patima jocurilor de noroc, viciu ce avea să-l bage în datorii foarte mari.

În 1866 scrie romanul „Crimă și pedeapsă”, unul dintre marile sale succese, în 1867 se căsătorește cu o stenografă în vârstă de doar 20 de ani, în 1869 publică un alt roman răsunător al său, „Idiotul”, în 1872 scrie „demonii”, în 1880, „Frații Karamazov”, apreciat de Freud ca fiind cel mai impozant roman scris vreodată. Între 1867 și 1881, Dostoievski scrie mai multe romane, piese de teatru și eseuri.

Sfârșitul

Feodor Dostoievski moare la 9 Februarie 1881, la numai 60 de ani, după ce o hemoragie puternică îl ține la pat câteva zile. Simțind că își trăiește ultimele zile din viață, Dostoievski îi cere soției să deschidă la întâmplare Sfânta Evanghelie și să citească primul text care îi sare în ochi. Pasajul pe care aceasta i-l citește cu lacrimi în ochi este legat de momentul în care Mântuitorul merge să se boteze la Sf. Ioan căruia, la refuzul său, Mântuitorul îi spune „Nu mă opri, ci îndeplinește ceea ce trebuie”. Astfel, Dostoievski îi spune soției „Nu mă opri, ceasul meu ca să mă duc a sosit”. Avându-și familia în preajmă, scriitorul le-a vorbit copiilor de pe patul de moarte despre bucuria supremă a vieții și anume aceea de a nu-și pierde credința în Dumnezeu.

„Chiar dacă nenorocul v-ar paşte să fiţi criminali în viaţă – le spune copiilor lui – nici atunci să nu pierdeți încrederea în Dumnezeu, care e bun şi vă va ierta”. Cu aceste cuvinte a chemat preotul, s-a împărtăşit şi şi-a dat sfârșitul.

„Veneraţie de care numai regii se bucurau în Rusia vremii lui”

„Domnilor, înmormântarea lui a fost o înmormântare ca de ţar. Peste 100.000 de oameni din toate straturile sociale de pe tot cuprinsul Rusiei, reprezentanţii tuturor societăţilor ruseşti, de toate felurile, au ţinut să participe la această înmormântare. Călugării de la Alexandr Nevski, unde erau înmormântaţi numai ţarii şi aristocraţii, au oferit un loc unde să fie înmormântat, iar slujba au dăruit-o familiei, adică i-au slujit pe gratis. O noapte întreagă studenţimea din Petersburg a vegheat în jurul sicriului, citind psalmi şi rostind cântări bisericeşti. Iată, domnilor, acest om care trecuse prin cele mai abominabile patimi, care fusese chiar ocnaş, modelat de credinţa din el, de misiunea pe care a crezut el că e chemat s-o îndeplinească în poporul rus, a ajuns la acest prestigiu, la această veneraţie de care numai regii se bucurau în Rusia vremii lui.” (Nichifor Crainic , „Dostoievski şi creştinismul rus”)

Romanele lui Dostoievski au fost traduse în 170 de limbi străine și au fost publicate, de-a lungul timpului, în milioane de copii.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum a fost condamnat la moarte Dostoievski şi scăpat în ultimul moment

„Sindromul Dostoievski” – o boală care aduce extazul şi oferă experienţa divinităţii?

Fiul marelui scriitor Marin Preda, despre moartea tatălui său: „Și aici începe teoria conspirației”

Ernest Hemingway, scriitorul american laureat al Premiilor Pulitzer și Nobel pentru Literatură