Test de cultură generală. Când a avut loc Revoluția Franceză?

Revoluția Franceză a fost un eveniment marcant în istoria modernă a Europei, care a început în 1789 și s-a încheiat la sfârșitul anilor 1790, odată cu ascensiunea lui Napoleon Bonaparte. În această perioadă, cetățenii francezi au influențat peisajul politic al țării, renunțând la instituții vechi de secole, precum monarhia absolută și sistemul feudal.

Revoluția franceză a avut cauze generale comune tuturor revoluțiilor din Occident de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și cauze particulare care explică de ce a fost de departe cea mai violentă și cea mai semnificativă.

• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman
• Dictatorul care a rescris istoria Spaniei cu deciziile sale controversate şi abile. A fost un militar…

Regimul feudal fusese slăbit și dispărus deja în unele părți ale Europei. Elita din ce în ce mai numeroasă și mai prosperă a oamenilor de rând bogați – negustori, producători și profesioniști, adesea numită burghezie – a aspirat la puterea politică în acele țări în care nu o deținea deja.

Începând cu anul 1730, s-a înregistrat o creștere a populației Europei fără precedent, căci aceasta s-a dublat între 1715 și 1800. Pentru Franța, cea mai populată țară din Europa, problema era cea mai acută, potrivit Britannica.

Cauzele Revoluției Franceze

În plus, nu numai că visteria regală era epuizată, dar două decenii de recolte slabe, secetă și creșterea vertiginoasă a prețurilor la pâine au stârnit neliniște în rândul țăranilor și al celor din mediul urban. Mulți dintre ei și-au exprimat disperarea și resentimentele față de un regim care impunea impozite mari.

În toamna anului 1786, controlorul general al lui Ludovic al XVI-lea, Charles Alexandre de Calonne, a propus un pachet de reforme financiare care includea un impozit funciar universal de la care clasele privilegiate nu ar mai fi fost scutite.

Pentru a obține sprijin pentru aceste măsuri și pentru a preveni o revoltă aristocratică în creștere, regele a convocat Statele Generale – o adunare care reprezenta clerul, nobilimea și clasa de mijloc din Franța – pentru prima dată din 1614.

Reuniunea a fost programată pentru 5 mai 1789. Între timp, delegații din fiecare localitate trebuiau să întocmească listele cu nemulțumiri, pe care să le prezinte regelui.

Ascensiunea celui de-al Treilea Stat

Populația Franței se schimbase considerabil din 1614. Membrii care nu făceau parte din artistocrație, populația celui de-al Treilea Stat, reprezentau acum 98% din populație, dar puteau fi în continuare supuși la vot de celelalte două corpuri.

În perioada premergătoare reuniunii din 5 mai, Statul al Treilea a început să mobilizeze sprijin pentru o reprezentare egală și pentru abolirea veto-ului nobiliar – cu alte cuvinte, aceștia doreau să nu se mai voteze în funcție de statut.

În timp ce toate ordinele împărtășeau o dorință comună de reformă fiscală și judiciară, precum și o formă de guvernare mai reprezentativă, nobilii, în special, erau reticenți în a renunța la privilegiile de care se bucurau în cadrul sistemului tradițional.

În momentul în care Statele Generale s-au reunit la Versailles, dezbaterea publică asupra procesului de vot a izbucnit în ostilitate între cele trei ordine, eclipsând scopul inițial al reuniunii.

Jurământul celui de-al Treilea Stat și semnificațiile sale

La 17 iunie, în condițiile în care discuțiile privind procedura erau în impas, Statul al Treilea s-a reunit singur și a adoptat în mod oficial titlul de Adunare Națională. Trei zile mai târziu, aceștia s-au întâlnit pe un teren de tenis acoperit din apropiere și au depus un jurământ, să nu se disperseze până când nu se va realiza reforma constituțională.

În decurs de o săptămână, majoritatea deputaților clerici și 47 de nobili liberali li s-au alăturat, iar la 27 iunie Ludovic al XVI-lea a absorbit cu rea-credință toate cele trei ordine în noua adunare.

La 12 iunie, în timp ce Adunarea Națională continua să se reunească la Versailles, frica și violența au mistuit capitala.

Deși entuziasmați de recenta destrămare a puterii regale, parizienii au intrat în panică, deoarece au început să circule zvonuri despre o lovitură de stat militară iminentă. O insurecție populară a culminat la 14 iulie, când răsculații au luat cu asalt fortăreața Bastilia în încercarea de a pune mâna pe praf de pușcă și arme. Mulți consideră acest eveniment, comemorat acum în Franța ca sărbătoare națională, drept începutul Revoluției Franceze.

Frica și violența au mistuit capitala

Valul de revoltă și isteria generalizată a cuprins rapid zona rurală. Revoltați împotriva anilor de exploatare, țăranii au jefuit și au incendiat casele perceptorilor de taxe și ale proprietarilor de terenuri.

Cunoscută sub numele de „Marea frică”, insurecția agrară a grăbit exodul tot mai mare al nobililor din țară și a inspirat Adunarea Națională Constituantă să abolească feudalismul la 4 august 1789, semnând ceea ce istoricul Georges Lefebvre a numit mai târziu „certificatul de deces al vechii ordini”.

La sfârșitul lunii august, Adunarea a adoptat Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, o declarație de principii democratice bazate pe ideile filosofice și politice ale unor gânditori ai Iluminismului, precum Jean-Jacques Rousseau.

Documentul a proclamat angajamentul Adunării de a înlocui regimul cu un sistem bazat pe egalitatea de șanse, libertatea de exprimare, suveranitatea populară și un guvern reprezentativ.

„Certificatul de deces al vechii ordini”

Elaborarea unei constituții oficiale s-a dovedit a fi o provocare mult mai mare pentru Adunarea Națională Constituantă, care a avut și povara suplimentară de a funcționa ca organ legislativ în vremuri economice dificile.

Timp de luni de zile, membrii săi s-au luptat cu întrebări fundamentale privind forma și extinderea noului peisaj politic al Franței.

Adoptată la 3 septembrie 1791, prima constituție scrisă a Franței a fost ecoul vocilor mai moderate din Adunare, stabilind o monarhie constituțională în care regele se bucura de dreptul regal de veto și de posibilitatea de a numi miniștri. Acest compromis nu a fost pe placul unor radicali influenți, care au început să obțină sprijin popular pentru o formă de guvernare republicană și pentru judecarea lui Ludovic al XVI-lea.

În aprilie 1792, Adunarea legislativă nou aleasă a declarat război Austriei și Prusiei, unde credea că emigranții francezi construiau alianțe. De asemenea, spera să își răspândească idealurile revoluționare în întreaga Europă prin război.

Ce cuprindea prima Constituție scrisă a Franței?

Între timp, pe frontul intern, criza politică a luat o turnură radicală atunci când un grup de insurgenți conduși de iacobini extremiști a atacat reședința regală din Paris și l-a arestat pe rege la 10 august 1792.

În luna următoare, pe fondul unui val de violență, Adunarea legislativă a fost înlocuită de Convenția Națională, care a proclamat abolirea monarhiei și instaurarea republicii franceze.

La 21 ianuarie 1793, aceasta l-a trimis la ghilotină pe regele Ludovic al XVI-lea, condamnat la moarte pentru înaltă trădare și crime împotriva statului. Soția sa, Maria-Antoinette, a avut aceeași soartă nouă luni mai târziu.

În urma execuției regelui, războiul cu diverse puteri europene și diviziunile intense din cadrul Convenției Naționale au dus Revoluția Franceză în cea mai violentă și turbulentă fază a sa.

În iunie 1793, iacobinii au preluat controlul Convenției Naționale de la moderați și au instituit o serie de măsuri radicale, inclusiv stabilirea unui nou calendar și eradicarea creștinismului.

Cea mai violentă perioadă a Revoluției Franceze

De asemenea, au declanșat sângeroasa Domnie a Terorii, o perioadă de 10 luni în care presupușii dușmani ai revoluției au fost ghilotinați cu miile. Multe dintre asasinate au fost executate la ordinele lui Robespierre, care a dominat Comitetul draconic al Siguranței Publice până la propria execuție la 28 iulie 1794.

Moartea sa a marcat o fază în care poporul francez s-a revoltat împotriva exceselor domniei terorii.

La 22 august 1795, Convenția Națională, compusă în mare parte din girondini care supraviețuiseră domniei Terorii, a aprobat o nouă constituție care a creat prima legislatură bicamerală a Franței.

Puterea executivă urma să se afle în mâinile unui Directorat, format din cinci membri și numit de parlament. Regaliștii și iacobinii au protestat față de noul regim, dar au fost rapid reduși la tăcere de armată, condusă acum de un general tânăr și de succes pe nume Napoleon Bonaparte, potrivit History.

Ascensiunea lui Napoleon

Cei patru ani de putere ai Directoratului au fost presărați cu crize financiare, nemulțumire populară, ineficiență și, mai ales, corupție politică.

Până la sfârșitul anilor 1790, directorii se bazau aproape în întregime pe armată pentru a-și menține autoritatea și au cedat o mare parte din putere generalilor de pe teren.

La 9 noiembrie 1799, când frustrarea față de conducerea lor a atins cote maxime, Bonaparte a dat o lovitură de stat, abolind Directoratul și numindu-se „primul consul” al Franței. Evenimentul a marcat sfârșitul Revoluției franceze și începutul erei napoleoniene, în care Franța avea să ajungă să domine o mare parte din Europa continentală.

Vă recomandăm să mai citiți și:

Revoluția Franceză – câte evenimente de acest fel au fost, de fapt, în istoria țării?

Revoluţia franceză. De la căderea Bastiliei la Napoleon Bonaparte

Revoluţia care a pus capăt domniilor fanariote în Ţările Române

200 de ani de la Revoluția de la 1821. Ce a însemnat în realitate răscoala lui Tudor Vladimirescu