Cele nouă momente cheie din istorie care explică invadarea Ucrainei de către Rusia

Forțele ruse au lansat un atac masiv asupra Ucrainei, la ordinele președintelui Vladimir Putin. Tancuri și trupe împânzesc zonele estice, sudice și nordice ale Ucrainei, iar exploziile au îngrozit întreaga țară. 

Dar care este motivul acestei invazii și ce vrea Rusia de la țara vecină? Pentru a înțelege mai bine criza actuală trebuie să înțelegem istoria din spatele relațiilor celor două state, istorie care începe undeva în secolul al IX-lea.

• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman
• Dictatorul care a rescris istoria Spaniei cu deciziile sale controversate şi abile. A fost un militar…

Profesorul Serhy Yekelchuk, expert în istoria Ucrainei și a relațiilor dintre cele două țări indică nouă momente cruciale, indică History Extra.

1. Secolul IX: Rusia Kieveană

Într-un anumit moment din secolul IX, un grup de nordici care se intitulau „ruși” și-au extins influența asupra comunităților estice slave din zona care este acum nord-vestul Rusiei, pentru ca mai apoi să se mute spre Nipru pentru a pune bazele unui nou oraș, Kiev. Istoricii au dat numele acestui mare stat medieval, Rusia Kieveană.

Elita nordică asimilată rapid de populațiile slave locale a început să se refere la sine cu denumirea de ruși. Centrul statului rus era reprezentat de centrul actual al Ucrainei. Moscova a luat naștere în secolul XII în ceea ce atunci reprezenta îndepărtata frontieră de nord-vest.

În 988, marele prinț Vladimir, care a murit în 1015, a îmbrățișat creștinismul din Bizanț. Câțiva ruși citeau și vorbeau limba literară folosită de Biserică și stat. În schimb, aceștia vorbeau niște dialecte din care mai târziu au evoluat ucraineana, bielorusa și rusa.

La mijlocul secolului XIII, principatele ruse libere au fost cucerite de Imperiul Mongol. Cu toate acestea însă, Rusia și Ucraina încă dispută moștenirea glorioasă a Rusiei medievale.

2. 1654: Tratatul de la Pereiaslav

Profitând de declinul puterii mongole de la finalul secolului XIV, Marile Principate de la Moscova și Marele Ducat al Lituaniei, care mai târziu se va uni cu Polonia, au împărțit fostele ținuturi ruse. Un nou grup de cazaci ucraineni s-a dezvoltat la sudul frontierei cu Polonia, apărând-o împotriva tătarilor din Crimeea. Cazacii ucraineni erau un grup mare de oameni liberi, mare parte dintre aceștia fiind iobagi fugari, care păzeau stepele sudice ale Poloniei împotriva raidurilor turce și ale tătarilor.

Conceptul de „Ucraina” exista deja, dar localnicii au continuat să se numească ruși, în vreme ce se refereau la rușii viitori ca moscoviți. Până la începutul secolului al XVII-lea, populațiile creștin-ortodoxe din ținuturile ucrainene au început să fie afectați de politicile religioase ale Poloniei catolice, dar și de răspândirea iobăgiei – formă de sclavie prin care țăranii erau legați de pământ și vânduți o dată cu acesta.

În 1648, rebeliunea cazacilor condusă de liderul militar Bohdan Khmelnytsky s-a transformat într-un război social și religios împotriva stăpânirii polone, care în cele din urmă a condus la crearea Hatmanatului, un stat cazac autonom nominal sub regele polonez, dar care în fapt era independent.

3. 1876: Ucazul de la Ems

În 1764, Ecaterina II a abolit Hatmanatul pentru a șterge ultimele rămășițe ale autonomiei ucrainene, iar armata rusească a cucerit fortăreața cazacă de pe Nipru. Ofițerii cazaci puteau pretinde un statut nobiliar – imperiul a fost de acord să-i accepte ca egali ai nobililor ruși atâta vreme cât puteau prezenta acte doveditoare.

În timpul împărțirii Poloniei de la finalul secolului XVIII, Ecaterina a pus mâna pe teritorii ucrainene însemnate. Cum moștenirea instituției Hatmanatului fusese eliminată, noi interese în istoria ucraineană și folclor au prins contur în rândurile intelectualilor influențați de romantismul pan-european. În timpul anilor 1840, bardul național al Ucrainei, Taras Shevchenko a publicat primele sale poeme în ucraineană și a fondat o societate secretă politică în care se vehiculau idei precum o federație slavă liberă sau abolirea iobăgiei.

Renașterea națională a ucrainenilor se îndrepta și spre cele mai vestice puncte ale ținuturilor rusești, trecând din Polonia către Imperiul Austriac. Autoritățile rusești temătoare au reacționat în 1863 prin interzicerea publicării literaturii educaționale scrise în limba ucraineană. În 1876, țarul Alexandru II a semnat Ucazul de la Ems prin care se interzicea orice formă de publicație în limba ucraineană.  Imperiul continua cu promovarea asimilării ucrainenilor în cultura rusească, în vreme ce-i recompensa pe acei ucraineni pe care îi considera loiali.

4. 1918: Independența Ucrainei

O dată cu prăbușirea monarhiei rusești din 1917, ucrainenii patrioți au pus bazele unui corp de coordonare, Rada Centrală, care în scurt timp s-a transformat într-un Parlament revoluționar. Guvernul provizoriu rus a permis autonomia Ucrainei, dar bolșevicii au refuzat să recunoască acest fapt, invadând Ucraina cu scopul de a include aceste teritorii în statul sovietic.

Republica Populară Ucraina și-a declarat independența în ianuarie 1918 și a semnat un tratat de pace cu Puterile Centrale, înainte ca bolșevicii să facă același lucru. Autoritățile germane au instalat un monarh ucrainean, numit istoric hatman, dar Republica Populară Ucraina a revenit la putere după Primul Război Mondial și a proclamat unificarea cu ținuturile ucrainene din fostul Imperiu Austro-Ungar.

Republica Populară Ucraina nu a putut supraviețui însă ciocnirii dintre rușii albi și cei roșii din timpul Războiului Civil dintre 1917 și 1922. Puterea nu a recunoscut suveranitatea ucraineană, dar independența anterioară a Ucrainei i-a forțat pe bolșevici să creeze Republica Ucraineană Sovietică în 1922 ca parte a Uniunii Sovietice.

Cu toate acestea, la începutul anilor 1930, Stalin a început campania de zdrobire a națiunii politice ucrainene, care prinsese contur în timpul Revoluției. Aproape patru milioane de ucraineni au pierit în foametea din 1932-1933, orchestrată de stat. În Ucraina evenimentul este cunoscut ca „Holodomor”, adică moartea prin înfometare și este considerat a fi un genocid. Stalin a distrus și elita culturală din Ucraina,  începând să promoveze noțiuni țariste legate de înfrățirea dintre ucraineni și ruși.

5.  1945: Republica Socialistă Sovietică Ucraineană

Ca urmare a înțelegerii cu Hitler privitoare la împărțirea Europei Est-Centrale, Stalin a invadat Polonia în septembrie 1939 și a integrat-o în RSS Ucraina. La Conferința de la Ialta din 1945, Churchill și Roosevelt i-au permis lui Stalin să păstreze aceste teritorii. Sovieticii au emis pretenții și asupra Cehoslovaciei.

RSS Ucraina cu teritoriu extins care a rezultat a ajuns să combine aproape toate teritoriile în care se găsea o majoritate ucraineană. Toate acesta au avut loc sub impulsul energeticului lider de partid Nikita Hrușciov. Acesta a realizat unul dintre dezideratele patrioților ucraineni de a realiza o Ucraină unită, dar a mers în direcția unei asimilări culturale efectuată de Rusia în detrimentul autonomiei ucrainene.

6. 1954: Transferul Peninsulei Crimeea

Deși legată de uscat doar de Ucraina, Crimeea a devenit republică autonomă din cardul Rusiei din anul 1921. Acest lucru s-a datorat în parte semnificațiilor strategice pe care le avea peninsula. Nici rușii și nici ucrainenii nu reprezentau o majoritate în zonă, iar sovieticii au cultivat o cultură a tătarilor în zonă, tătari care ar fi ocupat peninsula undeva în secolul al XIII-lea.

Atunci când Armata Roșie a recuperat Crimeea de la Germania Nazistă în 1944, Stalin a ordonat deportarea forțată a tătarilor, lucru care de mulți istorici este considerat ca fiind genocid. Ca rezultat al acestei deportări, etnicii ruși au devenit majoritari.

7. 1991: Prăbușirea Uniunii Sovietice

O dată cu slăbirea jugului sovietic s-a înregistrat o respingere în masă a comunismului sovietic. Activiștii democrați ucraineni și ruși au lucrat împreună pentru a pune bazele noilor politici, precum libertatea de exprimare și alegerile libere. Administrația de atunci a președintelui rus Boris Elțîn nu a încercat să păstreze federația, ci mai degrabă să înfăptuiască o Rusie liberă. Acest fapt a făcut din președintele Elțîn un aliat natural al președintelui ucrainean Leonid Kravciuk, însă doar în condițiile în care ambii respingeau moștenirea sovietică.

Referendumul ucrainean din decembrie 1991 prevestit moartea uniunii, iar Rusia, Ucraina și Belarusul au inițiat disoluția formală. Cu toate acestea, reformele economice stagnau în anii 1990, iar Elțîn și alte figuri importante din Rusia au început să critice politicile culturale ucrainene, dar și să aducă în discuție transferul Crimeei.

În 1997, un tratat complex dintre Rusia și Ucraina afirma integritatea granițelor ucrainene, ceva ce Rusia și puterile nucleare din Vest garantau și ele prin Memorandumul de la Budapesta din 1994, atunci când Ucraina a fost de acord cu predarea arsenalului sovietic nuclear. Acest tratat a expirat pe 21 martie 2019.

8. 2014: Anexarea Crimeei și războiul din Donbas

Atunci când revoluția populară din Ucraina l-a înlăturat de la putere pe președintele pro-rus Viktor Ianukovici și au adus la conducere forțe democratice pro-vestice, acțiune aprobată de Parlament și confirmat prin alegeri prezidențiale, autoritățile ruse au profitat de tulburări pentru a preluat controlul militar asupra Crimeei.

Au calculat faptul că majoritatea locală a rușilor va susține anexarea peninsulei. Dar falsul referendum privind încorporarea în Rusia a produs niște rezultate cel puțin dubioase, iar comunitatea internațională a condamnat în cea mai mare parte anexarea.

Puși în fața sancțiunilor vestice, autoritățile ruse din Crimeea au început reprimarea activiștilor ucraineni și tătari. Obținând controlul asupra Crimeei, Rusia a întărâtat rebeliuni și în alte zone din sud-estul Ucrainei, unde partidele regionale dominante consolidau atitudinile pro-ruse de ceva vreme.

Dar această strategie a funcționat doar pentru Donbas, o regiune industrială cu o majoritate vorbitoare de limbă rusă.  Când trupele ruse au încercat să preia controlul, administrația președintelui Putin a trimis în mod acoperit trupe pentru sprijinirea separatiștilor pro-ruși, dar și a „voluntarilor” ruși.

Faza activă a războiului a durat până în 2015, cu re-escaladări în 2017 și la începutul lui 2020, ceea ce a dus la moartea a 14.000 de morți și 1,5 milioane de dislocați.

9. 2021: Trupele ruse și ultimatumul adresat Vestului

Războiul din Donbas nu s-a terminat niciodată. Tensiunile erau ceva la ordinea zilei în regiune, iar victime erau raportate în fiecare săptămână. Intermediarii din Vest au ajutat la de-escaladarea acțiunilor militare în 2015 prin organizarea summit-ului cu Germania, Franța, Rusia și Ucraina.

Protocolul de la Minsk din 2015, semnat în timpul summit-ului din capitala bielorusă, a trasat primii pași pentru o finalizare pașnică, dar s-a blocat în cele din urmă din cauza unor etape care erau de neacceptat, fie pentru Ucraina, fie pentru Rusia.

La finalul lui 2021, Vestul și serviciile de informații din Ucraina au făcut publice informații despre o acumulare de forțe ruse la granițele cu Ucraina. Oficialitățile rusești afirmau însă că aceste mutări de trupe nu erau decât exerciții militare. Cu toate acestea, Rusia a cerut garanții cu privirea la oprirea expansiunii spre est a NATO.

Vă mai recomandăm și:

Vladimir Putin, o scurtă istorie a vieții și ascensiunii atent calculate la cârma Rusiei

Rusia și Ucraina, istoria întortocheată care le unește, dar și separă în același timp

Mari personalități din istoria Ucrainei care au adus contribuții întregii lumi

Ucraina, o scurtă istorie a unei țări intens disputate