Liberalismul și alegerea lui Cuza

26 12. 2021, 09:30

Prin Tratatul de Pace de la Paris din 1856, Principatelor române li s-a asigurat un cadru legal extern de reorganizare instituțional politică modernă. Prin organizarea Adunărilor Ad-Hoc, românii din cele două Principate erau chemați să se pronunțe cu privire la viitoarea lor organizare internă. Dezbaterea a prilejuit întoarcerea și intrarea în arena politică, în Țara Romanească și Moldova, a fruntașilor liberali care au condus Revoluția de 1848. Totodată au fost înființate primele nuclee liberale la nivel central şi județean.

În componența Adunărilor Ad-Hoc au fost aleși și deputații liberali ce aveau experiența Revoluției pașoptiste, precum Ion C. Brătianu, Ştefan Golescu şi Nicolae Rucăreanu, deputați ce erau priviți drept ultraprogresişti sau liberali radicali. În cadrul curentului liberal mai era activă o grupare, de liberali moderați ce îl aveau drept exponent pe Mihail Kogălniceanu, dar și pe o parte dintre deputații proveniți din Moldova.

Erau conturate clar două tabere, dar nu era timpul pentru dispute interne legate de ideologie. Curentul unionist era îmbrățișat larg de cele două facțiuni, mai mult era susținut și de elemente conservatoare. A fost momentul în care liberali şi conservatori, cu sprijinul deputaților țăranilor, şi-au unit forțele sub forma Partidei Naționale, pentru atingerea celor patru revendicări fundamentale ale românilor: unire, autonomie, guvernare constituțională şi domnitor străin.

Curentul unionist a fost puternic susținut de presa liberală în ciuda acțiunilor de cenzurarea a autoritățile căimăcămeşti.

Lupta pentru alegerea unui singur domn în cele două Principate

Totuși, în ciuda unei campanii politice efervescente realizate de liberalii munteni, Adunările elective de la Iași şi Bucureşti erau dominate de forțe conservatoare şi moderate.

Luptele politice de la finele lui 1858 şi începutul lui 1859, desfășurate în cele două Adunări elective de la Iași şi Bucureşti, au fost date în jurul candidatului la domnie. Atât liberalii progresiști, cât și cei moderați, susțineau promovarea pe tron a unui progresist liberal, căci domnia – prin întinsele ei prerogative date de Convenția de la Paris – devenea o garanție de succes nu numai pentru programul unionist, ci și pentru schimbările social-politice aferente. Confruntarea dintre liberali şi conservatori în jurul desemnării șefilor de stat ai Principatelor fost extrem de dură.

În Moldova, liberalii au propus nume precum Costache Negri, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, în timp ce conservatorii pe fostul domn Mihail Sturdza, existau şi voci care îl preferau pe fiul acestuia, Grigore M. Sturdza. În Ţara Românească, situația era semnătoare, luptându-se pentru domnie Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu, Alexandru D. Ghica sau Dimitrie Ghica.

Soluția de compromis

Trebuia găsită o soluție care să mulțumească cele mai multe dintre tabere implicate, dar care să ofere și o perspectivă pentru o viitoare unire. Studiind Convenţia de la Paris, aceasta prevedea modul de organizare a Principatelor, însă nu specifica mai multe detalii despre persoana care urma să dețină funcţia supremă.

Nu specifica că nu poate să fie aceeaşi persoană atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti. La 5 ianuarie 1859, moldovenii îl alegeau pe tron pe Alexandru Ioan Cuza, un moderat, care până atunci îndeplinea funcția de hatman la acel moment. Nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi nu se remarcase prin acţiuni deosebite, dar toate grupările au preferat sa îl sprijine decât să voteze un adversar redutabil. Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei.

În Ţara Românească, situația trebuia să fie mai simplă, astfel că la 24 ianuarie, la hotelul Concordia, la şedinţa Adunării Elective din Țara Românească, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti. Alegerea lui Cuza era privită drept o uniune personală a celor două Principate, fiind deschise premisele pentru crearea unui stat român unitar.