Revoluția de la 1848 și liberalismul

22 12. 2021, 09:30

Credit foto: Domeniul Public

După Revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821, Țara Românească și Moldova reușesc să scape de domniile fanariote. Domnia lui Ioniță Sandu Sturza, în Moldova, și a lui Grigore al IV-lea Ghica, în Muntenia, au fost primele domnii pământene după mai bine de un secol în cele două Principate române. După 1821, tot mai mulți boieri își trimit copiii la studiu în Apusul Europei, în special în Franța. Acolo i-au contact cu principiile liberalismului ce s-au dezvoltat tot mai mult odată cu Revoluția Franceză, dar și cu redeșteptarea conștiințelor naționale din Europa de Vest.

Întorși în Principatele Române, tinerii care au studiat în Occident au căutat să implementeze o parte dintre principiile liberale văzute în Occident, însă s-au lovit de regimurile autoritare și retrograde din Țara Românească și Moldova.

Anul 1848 a fost anul revoluțiilor în spațiul european. Din Occident până la frontierele Rusiei, Europa a fost cuprinsă de o serie de revoluții care aveau ca punct unic principiile liberalismului.

Și spațiul românesc a fost scena unor astfel de revoluții. Dacă în Moldova, domnitorul Mihail Sturza a reușit să „stăvilească” orice acțiune revoluționară, singurul lucru pe care l-au putut face tinerii revoluționari moldoveni (Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Lascăr Rosetti, Răducanu Rosetti, Mitică Rosetti, Grigore Romalo, Manolache Costache Epureanu, Alexandru Moruzi) a fost citirea unei Petiții care cuprindea 35 de puncte de reforme moderate, nu același lucru s-a întâmplat în Țara Românească și Moldova.

Revoluția din Ţara Românească

Revoluția din Ţara Românească a constituit un apogeu al implementării principiilor liberale în spațiul românesc.

Tineri precum Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, Ion C. Bratianu, Dimitrie Brătianu reușesc să redacteze și apoi să impună, e drept pentru o scurtă durată de timp, „Constituția” – prin programul în 22 de puncte proclamat la Islaz şi consacrat la Bucureşti în 9 şi 11 iunie 1848.

Revoluționarii munteni doreau impunerea unui regim liberal-democrat bazat pe un șir de libertăți individuale şi de grup, precum şi pe abolirea unor privilegii social-economice, asigurând emanciparea şi împroprietărirea țăranilor.

Prin instituțiile concepute se tindea spre o formă de stat republicană, cu o separație a atribuțiilor politice, dar cu un corp legiuitor rezultat din votul universal.

Pe parcursul celor trei luni de conducere asigurate de guvernul revoluționar provizoriu, în ciuda amenințării Rusiei, o parte din aspirațiile programatice s-au înfăptuit: constituirea unei noi administrații provizorii; organizarea armatei, a gărzilor naţionale şi a unei tabere militare; abolirea privilegiilor feudale şi convocarea unei Comisii a proprietății; deschiderea unei campanii electorale pentru o Adunarea Constituantă; desființarea cenzurii și libertatea deplină a presei, etc.

La 13 septembrie 1848, trupele otomane intră în București pentru a pune capăt Revoluției. Lupta din Dealul Spirii între turci și Compania de pompieri condusă de Pavel Zăgănescu a fost punctul final al Revoluției în Țara Românească.

Câteva asemănări între Revoluțiile din Moldova și Țara Românească

Grupurile de fruntași ai Revoluției în ambele Principate a fost format la școli şi universități occidentale, franceze îndeosebi, cu legături externe puternice, inclusiv cu cercurile masonice. Aceștia s-au organizat în comitete naționale sau revoluționare.

Conducătorii de seamă ai Revoluției au fost Vasile şi Iancu Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo, Vasile Mălinescu etc., în Moldova; Ion Heliade-Rădulescu, Christian Tell, Nicolae Bălcescu, Dumitru şi Ion C. Brătianu, Constantin A. Rosetti, Alexandru G. Golescu, frații Ștefan, Nicolae, Alexandru și Radu Golescu, în Țara Românească.

În prima fază a acțiunii de schimbare, grupurile au apărut sub numele de partid liberal, denumire concordantă cu programul lor reformator formulat atât la Iaşi, în martie 1848, cât şi la Bucureşti, în perioada iunie-septembrie. Denumirea de partid liberal apare şi în acte publice, inclusiv în cele semnate de moldoveni.

Calificativul liberal purtat de conducătorii revoluției din cele două principate alterna cu cel național. Mihail Kogălniceanu își intitula programul de reforme liberal-democrate cu numele de „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”. Se remarcă faptul că numele de partid național consacrat în deceniile anterioare nu era abandonat, ci preluat în 1848. Dar, pentru că direcția de schimbare din acel moment era radicală, noii conducători cumulează ambele nume de naţional şi liberal.

Revoluția în Transilvania

După intervenția turcilor și înfrângerea revoluției din Țara Românească, o parte dintre revoluționarii munteni (Dumitru Brătianu, Nicolae Bălcescu, etc) reușesc să ajungă în Transilvania unde se alătura revoluționarilor români transilvăneni.

Și revoluționari moldoveni fac același lucru, Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri vin și ei la Blaj.

Însă în Transilvania, românii se luptau pentru supraviețuirea națională. Revoluția româneasca din Transilvania condusă de Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente Sever, Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Eftimie Murgu, Andrei Șaguna nu avea doar un adversar în autoritatea habsburgică, ci și unul reprezentat de maghiarii ce susțineau unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Intervenția trupelor ruso-austriece în Transilvania a pus capăt tuturor visurilor aspiraționale ale românilor, dar și maghiarilor.