Eugeniu Stătescu, unul dintre cei mai importanți miniștri liberali de Justiție

26 11. 2021, 11:00

Elita liberală a cuprins o serie de nume importante nu doar pentru soarta partidului istoric, ci și pentru cea a României. Unul dintre ei este Eugeniu Stătescu, reputat avocat și om politic din a doua jumătate a secolului XIX, care a refuzat însă să preia conducerea Partidului Național Liberal după moartea lui Dumitru Brătianu.

Născut într-o familie de mici boieri din Buzău, în ziua de Crăciun (25 decembrie) a anului 1836, Eugeniu Stătescu a început studiile de drept în țară. După obținerea doctoratului în drept la Paris, revenit în țară, a devenit avocat-efor al statului și a fost și procuror la Curtea de Apel din București. Totodată, a devenit membru al liberalilor în 1868 și a colaborat ca jurnalist la ziarul „Românul”, precum și la alte publicații liberale. În 1870 a fost ales deputat de Pitești din partea liberalilor.

Prieten și colaborator apropiat al lui Ion C. Brătianu, Eugeniu Stătescu a fost unul dintre fruntașii care au creat Partidul Național Liberal, în 1876, prin coaliția de la Mazar-Pașa. Experiența profesională, loialitatea față de partid și valorile lui, dar și caracterul aparent dur, l-au făcut să fie ales de mai multe ori deputat sau senator, dar și să dețină de mai multe ori funcția de ministru sau președinte al Senatului, după cum urmează:

a fost de șase ori ministru de Justiție (24 iulie 1876 – 27 ianuarie 1877, 23 septembrie 1877 – 5 iulie 1879, 1 august 1882 – 1 octombrie 1883, în guvernele prezidate de Ion C. Brătianu; 10 aprilie 1881 – 8 iunie 1881, în guvernul condus de Dimitrie Brătianu; 4 octombrie 1895 – 19 noiembrie 1896, 18 iulie 1902 – toamna anului 1903, în guvernele conduse de Dimitrie A. Sturdza);
a fost ministrul Afacerilor Străine între 9 iunie 1881 și 1 august 1882 (guvern condus de Ion C. Brătianu);
a fost ales de două ori în funcția de președinte al Senatului (martie 1897 – 18 noiembrie 1897, 24 martie 1901 – 26 februarie 1902.

A refuzat șefia partidului

Eugeniu Stătescu a fost prieten bun cu Ion C. Brătianu pe care îl vizita deseori în vila de la Florica. Despre relația dintre cei doi a scris în memoriile ei și Sabina Cantacuzino, fiica cea mare a „Vizirului”:

Tata apreciase totdeauna pe Eugen Stătescu şi îl întrebuințase în politică pe cât putuse. Sănătatea lui slabă îl făcea impropriu la o muncă regulată, dar ţinea aşa de mult la tata, încât numai cu dânsul a putut să se bizuie şi să realizeze ce i-a cerut. Pe noi ne iubea ca pe frați mai mici şi nu i-am cunoscut nici unul din noi ceea ce numea restul lumii răul său caracter. Nu era atenţiune şi semn de afecţiune pe care să nu ni le dea… Când era sănătos, veselia i se manifesta prin tot felul de glume, de cadouri, organiza sărbători pentru noi şi făcea mari proiecte de călătorie. Aceste luminişuri însă nu ţineau mult, deodată i se tăiau puterile, se întindea pe canapea, renunţa chiar la datoriile cele mai serioase, nu se ducea la Cameră, unde trebuia să vorbească, fiind ales vicepreşedinte, îşi dădea demisia fără s-o anunțe tatii şi îl punea în situaţiunile cele mai încurcate, chiar în momentele de criză. Tata se supăra pe el, îi făcea o scenă şi nu vrea să-l mai vadă, până ce, pocăit, sosea cu un buchet de liliac din grădină sau cu o mică atenţiune, îşi cerea iertare cu atâta afecţiune, încât o obţinea şi, reintrând în scenă, minuna pe toţi printr- un frumos discurs la parlament”.

Deși avea o sănătate destul de șubredă, Eugeniu Stătescu a fost un jurisconsult emerit și un foarte bun orator, discursurile lui din Parlament producând tot timpul o impresie puternică. „Când vorbea Stătescu nu puteai nici face zeflemele, nici arăta lipsă de interes. Talent de mâna întâia, Stătescu știe să se facă ascultat”, scria despre el ziarul „Adevărul” într-un articol din 21 martie 1895.

Tocmai din această cauză și a apropierii lui față de Brătieni a fost luat în calcul să preia funcția de președinte al Partidului Național Liberal, după decesul lui Dumitru Brătianu din 8 iunie 1892, care a condus partidul doar un an în urma morții lui Ion C. Brătianu. Dimitrie A. Strudza l-a propus pe Eugeniu Stătescu, afirmând că „are o inteligenţă şi o înţelegere înaltă în toate chestiunile”.

Stătescu a refuzat însă șefia PNL, afirmând următoarele, potrivit mărturisirilor Sabinei Cabtacuzino: „Eu nu pot să fiu şef. Nu vă daţi seama de sănătatea mea? Nu e destul să iau o hotărâre, trebuie s-o execut, şi eu de azi până mâine dintr-un om cu voinţă devin un bolnav. Sturdza este cel destinat, şi prin principiile, şi prin calităţile lui. Convingeţi-l şi spuneţi-i că-l voi ajuta din toate puterile mele şi cu tot devotamentul ce am pentru partid“. Astfel, a devenit Dimitrie A. Sturdza președinte al liberalilor.

„Verdele Stătescu”

Din cauza sănătății precare, dar și a discursurilor tăioase, Eugeniu Stătescu a fost supranumit în epocă „Verdele Stătescu”. Dacă la începutul carierei politice și ministeriale a manifestat deschidere, spre finalul ei a devenit mai dur. În primul mandat de ministru al Justiției a cerut șefilor Parchetelor să nu mai desfășoare abuzuri asupra jurnaliștilor și să nu-i mai aresteze preventiv.

Credit foto: Adevărul, 12, nr. 3491, 9 aprilie 1899

Circulara lui prin care apăra libertatea presei a fost publicată de celebrul jurnalist francez Emile de Girardin în ziarul „La France”, însoțind-o de laude puternice. După 12 ani „era autoritarul care cerea restricțiuni pentru presă, iar opozanților le ridica protecția legilor”, după cum scria Constantin Bacalbașa în lucrarea „Bucureștii de altădată”.

Eugeniu Stătescu a fost acuzat că, într-o dispută cu opoziția conservatoare la una dintre ședințele Adunării Deputaților din iarna anului 1886 – 1887 le-ar fi spus că „Opoziția a pierdut dreptul la protecția legilor! Opoziția este o bandă de asasini”. Stătescu a afirmat că vorbele lui au fost răstălmăcite de către membrii conservatori (printre care Titu Maiorescu și P.P. Carp) care negau legitimitatea regimului liberal pentru a-i aduce la putere pe „vechii conservatori”.

Eugeniu Stătescu a fost considerat cel mai puternic ministru de Justiție în guvernele liberale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de numele lui legându-se și construirea Palatului Justiției din București, inaugurat la 15 octombrie 1895. Totodată, era cel mai căutat avocat de la vremea respectivă deoarece câștiga cele mai multe procese pentru care era angajat. „Din cauza influenței lui Stătescu asupra mersului și împărțirei justiției, mai târziu un parlament conservator a votat o lege prin care se interzicea foștilor miniștri de Justiție, de a pleda în fata instanțelor judecătorești un număr de ani, după ce au părăsit acest minister”, notează Constantin Bacalbașa în lucrarea citată mai sus.

Eugeniu Stătescu a murit la vârsta de 69 de ani, la 30 decembrie 1905. În ciuda carierei bănoase de avocat, nu a fost un om bogat. Dintr-un articol din „Adevărul” din 31 decembrie 1905 aflăm că lăsa „o avere foarte modestă: casa din strada Colței, unde a locuit și care rămâne fiului său, și vila din Câmpulung”. Ultima este celebra Vila Stătescu, declarată monument istoric și primul imobil cunoscut a fi fost proiectat de arhitectul Cristofi Cerchez.