Dimitrie. A. Sturdza și dificultățile funcției de președinte al PNL

31 08. 2021, 09:00

Dimitrie A. Sturdza / Credit foto: Domeniul public

Ales președinte al liberalilor în noiembrie 1892, Dimitrie A. Sturdza prelua partidul într-un moment critic, conservatorii guvernau de câțiva ani România, iar amintirea Brătienilor îl obliga să se ridice măcar la valoarea predecesorilor săi. În perioada 1892-1895, D. A. Sturdza s-a dovedit un lider ce a reușit să construiască o opoziție puternică la adresa conservatorilor. Problemele pentru el au început din momentul în care a preluat funcția de prim-ministru.

Din opoziție, Dimitrie A. Sturdza i-a atacat dur pe conservatori pentru că ar fi trădat „cauza națională”, abandonându-i pe românii din Transilvania care erau supuși unui proces forțat de maghiarizare. Totodată, Sturdza susținea grăbirea modernizării statului prin aprobarea în Parlament a unor legi speciale.

La 4 octombrie 1895, regele Carol I îl numește premier pe D. A. Sturdza. Așteptările tuturor erau mari. Însă planurile din opoziție ale lui Sturdza nu s-au potrivit cu realitatea de la guvernare. Constrâns de faptul că România era membră a Triplei Alianță, deci implicit aliată cu Austro-Ungaria, noul premier își retrage public acuzațiile formulate când era în opoziție la adresa politicii de deznaționalizare a românilor din Dubla Monarhie.

La această problemă s-a adăugat și ritmul scăzut de reforme guvernamentale. Neconsecvențele premierului au atras critici nu doar din parte conservatorilor, ci şi din partea colegilor de partid. Mai mult, unul dintre membrii guvernului și lider important al partidului, Nicolae Fleva, va crea o disidență în cadrul liberalilor, concretizată prin creerea Partidului Liberal-Democrat.

Două curente liberale

Deși problemele cu care se confrunta Dimitrie A. Sturdza păreau de natură recentă, ele aveau un substrat mai îndepărtat. În cadrul PNL se adâncea o confruntarea între „bătrânii” partidului (adepți ai cultivării rolului factorului monarhic în viaţa politică, ai menținerii sistemului de vot cenzitar, ai respectului proprietății în marja strict constituțională, nu şi în cea a „utilității sociale”) și tinerii liberali.

Aceștia din urmă doreau grăbirea modernizării statului român, printr-o reașezare a structurilor instituționale şi o impulsionare a factorilor socio-economici, dar erau și deosebit de atenți la suferințele românilor din Transilvania.

E drept, D.A. Sturdza nu a putut atinge nici prestigiul lui I.C. Brătianu, dar și vremurile erau altele. România era deja un stat independent care trebuia să fie atent și la milioanele de români care nu trăiau în granițele naționale.

Dimitrie A. Sturdza, „s-a lăsat prea mult antrenat în direcția actelor pe cont propriu”

Deși Dimitrie A. Sturdza era un muncitor neobosit, „un credincios servitor al Statului şi al Tronului”, nu a reușit să fie și liderul care să poată îmbina curentele din cadrul partidului într-o singură partitură.

Credit foto: Domeniul Public

Mai mult, a recurs la acte şi atitudini care i-au trădat cel puțin temperamentul convulsiv, fapt ce a afectat starea de spirit din partid. Sturdza și-a consumat timp şi energie pentru a se impune ca lider al partidului în disputele interne.

A crezut mult în rolul istoric al Partidului Național Liberal, „a slujit cu devotament formațiunea sa politică, însă s-a lăsat prea mult antrenat în direcția actelor pe cont propriu, care, prin implicaţiile lor, ar fi necesitat dezbateri cuvenite în mediul liberal”.

Deși a mai fost de încă trei ori prim-ministru, și a condus partidul până în 1908, odată cu ascensiunea politică tot mai fulminantă a lui Ion I.C. Brătianu de la începutul secolului al XX-lea, poziția sa de președinte al partidului a fost tot mai discutată. Peste toate aceste, odată cu trecerea timpului, Dimitrie A. Sturdza a început să dea semne tot mai evidente că suferă de o boală psihică.