Brătianu și cea mai mare bătălie diplomatică

31 07. 2021, 08:30

Credit foto: Profimedia

La 18 ianuarie 1919 a început Conferința de Pace de la Paris după cea mai mare conflagrație prin care trecuse omenirea până atunci. România era reprezentată la dezbateri de o amplă delegație condusă de prim-ministrul liberal Ionel Brătianu. La Paris urma să fie recunoscută internațional Marea Unire a românilor. Dacă pentru trasarea frontierelor statului român Brătianu se aștepta să aibă discuții aprinse, nu s-a așteptat în schimb ca un alt subiect să fie de netrecut.

Confruntarea cea mai mare pe care Ionel Brătianu a avut-o la Paris a fost dată la negocierile pentru tratatul minorităților, care îl însoțea pe cel cu Austria.

Marile puteri, preocupate de situația minorităților naționale de pe teritoriul statelor succesoare Austro-Ungariei, dar și de situația minorității evreieşti, au conceput un sistem de supraveghere asupra regimului aplicat minorităților. Însă, pentru România deosebit de supărătoare era referința din preambulul tratatului minorităților și anume că, „în tratatul de la Berlin, independența Regatului României nu a fost recunoscută decât sub anumite rezerve”.

Propunerea lui Brătianu

Brătianu a protestat ferm împotriva tratatului și a refuzat categoric condiții și limitări impuse numai statelor succesoare ale Austro-Ungariei, nu şi marilor puteri.

Premierul român a relevat primejdia divizării populației României în două categorii – români și minoritari: „unii încrezători în solicitudinea statului, iar ceilalți îndemnați de a-i fi potrivnici şi a căuta protecție în afara granițelor”. Ion I.C. Brătianu a adoptat atitudinea omului de stat responsabil pentru apărarea intereselor supreme ale naţiunii.

Poziția guvernului român nu era dictată decât de dorinţa de a nu se aduce limitări suveranității naționale; el era hotărât, aşa cum declara la 27 mai 1919, „să recunoască cele mai largi libertăți minorităților etnice și confesionale” și propunea următoarea formulare a articolului privind drepturile minorităților: „România acordă tuturor minorităților de limbă, rasă şi religie care locuiesc înlăuntrul noilor sale granițe drepturi egale acelor pe care le au ceilalți cetățeni români”.

Ultimatum adresat României

Cum propunerea României nu fost acceptată, Ionel Brătianu a părăsit lucrările conferinței și s-a angajat în politica de rezistență față de cele patru mari puteri.

La 12 septembrie 1919 a demisionat tocmai pentru a trage în continuare de timp, însă, la 15 noiembrie 1919, guvernul condus de Al. Vaida-Voevod a primit un ultimatum al Consiliului Suprem Interaliat prin care i se cerea să accepte în termen de opt zile, „fără discuție, fără rezerve şi fără condiții”, semnarea celor două tratate (cu Austria şi cel al minorităților). Sfătuit și de Brătianu, Al. Vaida-Voevod avea să negocieze obținând unele reformulări ale textelor care atingeau independența României.

„Am moștenit o țară independentă, şi chiar pentru a-i întinde granițele, nu-i putem jertfi neatârnarea”

Poate cea mai completă descriere a rolului jucat de Brătianu la Conferința de Pace de la Paris a făcut-o istoricul român Florin Constantinu:

Brătianu a fost însă omul politic român care a dovedit cea mai puternică rezistență faţă de încercările marilor puteri de a-şi impune voința în dauna independenței României. Venit să obțină, la Paris, recunoaşterea noilor frontiere ale ţării, el a scris aceste cuvinte (în scrisoarea din 3 iunie 1919 către M. Pherechide): «Am moștenit o țară independentă, şi chiar pentru a-i întinde granițele, nu-i putem jertfi neatârnarea»”.