Gheorghe I. Brătianu, istoricul care a creat și a acționat

28 06. 2021, 12:00

Gheorghe I. Brătianu, unicul fiu al marelui liberal Ion I.C. Brătianu, a fost un istoric de marcă, om politic, membru al Academiei Române și profesor universitar, care a sfârșit tragic în închisoarea comunistă de la Sighet.

Într-una dintre lucrările sale, intitulată „File rupte din cartea războiului”, Gheorghe I. Brătianu s-a întrebat ce se poate înțelege din istorie dacă se ignoră atmosfera, adică imponderabilele ei și dacă istoria este faptă sau poveste: să fie cartea amintirii, care întregește caracterul laconic al zilelor de luptă, numai pagini de strict și riguros adevăr? Pe Brătianu nu l-au interesat doar faptele în sine; în egală măsură l-a interesat calitatea faptelor, substanța psihologică a acestora. Alexandru Zub a sesizat că în paginile lui Gheorghe. I. Brătianu s-a reflectat, de timpuriu, un mod de gândire specific istoriografiei de avangardă, ceea ce a coincis, în timp, cu pledoaria lui Lucien Febvre pentru studiul sensibilității și al psihologiei colective.

În concepția lui Brătianu, națiunea este și conștiință morală, viața este istorie iar istoria reprezintă o forță activă a vieții.

Plecând de la lucrări mai vechi, realizate de Nicolae Iorga sau Ioan Lupaș, istoricul și profesorul Gheorghe I. Brătianu a contribuit esențial la problematica unității naționale și, implicit, la realizarea și consolidarea Unirii. În perioada interbelică, factorul cultural și cel politic s-au îmbinat: numeroși intelectuali s-au implicat în viața politică, unii dintre aceștia deținând chiar funcții înalte; pe de altă parte, cei mai mulți dintre oamenii politici erau foarte bine pregătiți în diferite specialități.

Personalitatea lui Gheorghe I. Brătianu

Ion Agrigoroaiei a evidențiat faptul că înfăptuirea Marii Uniri a determinat reevaluarea chestiunilor fundamentale ale evoluției istorice și obiective a României și românilor, în vederea consolidării unității de stat. În consecință, în România s-a dezvoltat tradiția (inițiată la mijlocul secolului al XIX-lea) ca oamenii de cultură să se implice activ în politică, în viața „cetății”. De aceea calitatea de om politic și cea de istoric, de exemplu, nu erau considerate a fi incompatibile, iar Gheorghe I. Brătianu a pendulat între datoria civică și exigențele disciplinei istorice, între vocația istoriei și viața politică.

După ce a fost arestat, întemnițat și, în cele din urmă, ucis de către comuniști, în închisoarea de la Sighet, chiar și numele lui Gheorghe I. Brătianu a dispărut, pentru foarte mult timp, din conștiința publică românească. Mai întâi în străinătate, în anii optzeci, istorici precum Valeriu Râpeanu și Stelian Brezeanu au reintrodus opera lui Brătianu în circuitul științific.

Gheorghe Brătianu și familia / Credit foto: Mihaela Stoica, Descopera

După Revoluția din România, din 1989, personalitatea și lucrările istoricului au devenit din nou cunoscute: au fost publicate studii, lucrări și volume de documente, iar multe dintre lucrările sale au fost reeditate. Pe lângă cei menționați anterior, toate acestea se datorează unor cercetători și istorici precum Ion Toderașcu, Victor Spinei, Șerban Papacostea, Petre Otu, Aurel Pentelescu, Liviu Țăranu.

Destinul unui neam este mai important decât destinul unui individ” (Gh. I. Brătianu)

Gheorghe I. Brătianu era împotriva regimului autoritar

Istoricul a avut acest crez și nu s-a abătut de la el. A intrat în viața politică înscriindu-se în Partidul Național Liberal (PNL) la vârsta de 28 de ani, în pofida sfatului primit de la tatăl său, Ionel I. C. Brătianu: „Nu te lăsa de istorie (…) mai bine e să scrii decât să faci istorie”. Tânărul Brătianu a fost însă convins că poate menține echilibrul între activitatea științifică și implicarea civică.

Între 1927 și 1933 a activat în Camera Deputaților, a susținut apropierea de Germania și a avut o poziție favorabilă restaurației lui Carol al II-lea. Ca urmare, a fost exclus din PNL.

Pamfil Șeicaru, citat de Mircea Dumitriu, consideră că această poziție adoptată de Gheorghe I. Brătianu i-a creat „ostilități ireductibile, deși în tot timpul domniei regelui Carol al II-lea a avut o atitudine demnă”. Însă, în 1938, a fost reprimit în partid și a devenit vicepreședinte. Între timp, istoricul se îndepărtase de Carol al II-lea, nefiind de acord cu acțiunile acestuia de discreditare a sistemului democratic și de instituire a unei domnii autoritare.

Dar în 1940, Gheorghe I. Brătianu era deja și membru plin al Academiei Române, se afla la conducerea Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, avea o carieră didactică și publicase deja câteva cărți. Chiar și lucrările sale „de popularizare” s-au remarcat prin rigurozitate, bogăția argumentelor și tonul sobru și reținut. Aceste caracteristici sunt proprii întregii sale opere.

De ce nu a fost Gheorghe I. Brătianu un guvernamental

Istoricii Petre Otu și Aurel Pentelescu au subliniat faptul că Brătianu a cunoscut foarte bine diferențele care îi separă pe politicieni și pe istorici și că tocmai această percepție corectă l-a împiedicat pe istoric să devină un guvernamental.

Cei mai mulți dintre cercetătorii vieții și operei istoricului au evidențiat faptul că Gheorghe I. Brătianu a înțeles foarte bine problemele ridicate de cel de-Al Doilea Război Mondial. A fost unul dintre puținii oameni politici români care au avut „viziunea tragismului situației României. Adâncea problemele cu o seriozitate puțin obișnuită la oamenii politici români și umbra amenințătoare a Rusiei o vedea proiectându-se asupra viitorului nesigur”.

Referindu-se la poziția adoptată de istoric în privința politicii externe, Aurel Pentelescu a subliniat că, în viziunea savantului, întreg Estul European (de la Marea Baltică la Mediterană) risca să rămână la discreția celor două mari puteri totalitare: Germania și Uniunea Sovietică. Brătianu a considerat că nu se putea lăsa în seama Armatei Roșii apărarea granițelor României Întregite. Uniunea Sovietică nu recunoscuse unirea Basarabiei și adoptase o atitudine agresivă față de statul român.

Gheorghe Brătianu (dreapta), Dinu Brătianu (centru) și Gheorghe Tătărescu

Tocmai de aceea, Gheorghe I. Brătianu s-a opus politicii promovate de către Nicolae Titulescu, aceleia de încheiere a unui tratat de asistență mutuală cu Uniunea Sovietică, tratat care era menit să completeze triunghiul Moscova-Praga-Paris.

Brătianu a considerat că singura soluție, sau cea mai bună, pentru păstrarea integrității țării era o apropiere de Germania, o soluție care, în plus, avea avantajul de a neutraliza și revizionismul maghiar.

Pentelescu a concluzionat că istoricul a considerat Imperiul de la Răsărit ca fiind cea mai mare amenințare la adresa României și, prin urmare, trebuia combătut prin orice mijloace. Însă această poziție, adoptată atât înainte de declanșarea războiului, cât și în timpul desfășurării sale, a avut la bază exclusiv considerente de politică externă și nu a însemnat o adeziune la sistemul politic și ideologia naziste. Chiar și susținerea regimului politic instaurat de Ion Antonescu a pornit de la necesitatea reîntregirii țării și nu a avut la bază considerente ideologice.