Templele megalitice din Malta sunt considerate de arheologi drept unele din cele mai impresionante și misterioase construcții neolitice din lume, datând încă din mileniul IV î. Hr. Acestea sunt considerate printre primele clădiri construite în piatră (roci masive), de altfel, șase astfel de ansambluri aparținând Patrimoniului Mondial UNESCO. Cinci dintre siturile arheologice celebre (Ħaġar Qim, Mnajdra, Skorba, Ta’ Ħaġrat și Tarxien) se regăsesc în diferite zone ale insulei Malta, în timp ce complexul Ġgantija se află pe insula alăturată, Gozo.
Toate cele șase complexe se află într-o stare de conservare rezonabilă, o bună parte dintre structuri fiind însă mai vechi decât primele piramide construite de egipteni sau chiar decât ansamblul Stonehenge, ceea ce le confirmă relevanța istorică excepțională.
Siturile au fost excavate în cursul secolelor XIX și XX, rămânând din păcate mult timp expuse eroziunii naturale sau umane.
Adăposturile de protecție sunt în prezent cele mai eficiente mijloace disponibile pentru a încetini procesele de deteriorare, turiștii intrând într-un fel de ”corturi” uriașe pentru a putea admira edificiile.
Despre oamenii care au dat naștere acestei culturi preistorice, precum și despre modul în care aceștia au reușit să construiască templele monumentale, nu se cunosc foarte multe lucruri, însă complexitatea structurilor descoperite indică faptul că locuitorii proveniți cel mai probabil din Sicilia și Sudul Italiei pe la sfârșitul mileniului VI î. Hr, au acumulat o serie de cunoștințe tehnologice deosebit de avansate.
De asemenea, religiozitatea acestor oameni se pare că a fost una cu totul deosebită, aceștia fiind dispuși să aloce extrem de mult timp, efort, dar și resurse prețioase pentru construirea și întreținerea edificiilor.
Inițial, primii locuitori ai Maltei au trăit în peșteri, ridicând ulterior colibe de lemn și mici sate. După aproximativ 1600 de ani de la venirea lor pe insulă, aceștia au început să construiască uriașele temple. Din păcate, ruinele templelor din Malta sunt doar umbre ale structurilor inițiale, ce prezentau inclusiv acoperișuri impetuoase, pavaje complexe, porți și cortine migălos decorate, precum și multe statui sau picturi care nu au putut face față trecerii timpului.
Fiecare monument este diferit proiectat, iar tehnica de construcție diferă de la un ansamblu la altul, aspect ce i-a fascinat pe arheologi, aceștia constatând faptul că nu exista cu adevărat un ”standard” arhitectonic urmărit de constructori. Totuși, majoritatea templelor sunt prevăzute cu o curte eliptică în fața unei fațade concave. Fațada și pereții interiori constau în genere din plăci verticale de piatră, ortostatice, acoperite de blocuri orizontale.
Segmentele din zidăria orizontală care a supraviețuit trecerii mileniilor, indică faptul că monumentele aveau acoperișuri corelate, probabil acoperite de grinzi orizontale. Această metodă de construcție este considerată de către specialiști, deosebit de ingenioasă pentru acea perioadă.
Pereții exteriori sunt de obicei construiți din blocuri mai mari, așezate alternativ cu fața și marginile în afară, legând astfel peretele în siguranță de restul clădirii. Spațiul dintre peretele exterior și pereții camerelor interioare este umplut cu pietre și pământ, oferind stabilitate întregii structuri.
De obicei, intrarea în clădire se regăsește în centrul fațadei, ducând printr-un pasaj monumental către o curte pavată. Interiorul clădirilor este format din camere semi-circulare denumite abside, dispuse simetric de ambele părți ale axei principale. Numărul absidelor variază de la clădire la clădire; unele au trei abside care se deschid în afara curții centrale, în timp ce altele au curți succesive cu patru, cinci sau chiar șase abside.
Constructorii de temple au folosit doar piatră din arealul maltez, neimportând materiale din exterior. Cunoștințele lor privind prelucrarea rocilor și proprietățile acestora, erau deosebit de vaste, aceștia folosind calcar dur coralin pentru pereții exteriori și calcarul mai moale, cu globigerină (cu materie foraminiferă/organisme unicelulare marine învelite cu cochilie calcaroasă), pentru interiorul clădirii, mai protejat, destinat decorațiunilor. Elementele decorative găsite în interior sunt mărturia unui nivel înalt de măiestrie. Acestea constau în principal din panouri decorate cu găuri forate și panouri cu basorelief care prezintă motive spiralate, copaci, plante și diverse animale.
Forma și dispunerea acestor clădiri, precum și artefactele găsite în interiorul lor, sugerează clar faptul că acestea constituiau epicentrul unor procesiuni ritualice complexe, caracteristice societăților bine definite din punct de vedere cultural și temeinic organizate.
Arheologii presupun că perioada de glorie al acestei civilizații insulare s-a desfășurat între 3800 și 2400 î. Hr., însă din pricina lipsei de material compatibil cu tehnologia datării pe bază de carbon, nu se pot cu exactitate determina anii construirii lor sau perioadele în care activitatea din jurul templelor și-a atins apogeul.
”Oamenii templului”, cum mai sunt numiți foștii locuitori ai arhipelagului maltez, și-au perfecționat treptat tehnica tăierii rocilor masive, ajungând cei mai avansați la nivel mondial pentru o anumită perioadă, fiind întrecuți doar de către egipteni la mijlocul mileniului III î. Hr.
Din păcate, în jurul anului 2300 î. Hr., această spectaculoasă și misterioasă civilizație și-a cunoscut declinul, cauzele fiind multiple: defrișările masive, exploatarea în exces a resurselor existente, foametea rezultată, tensiunile sociale născute pe fondul autorității manifestate de clasa preoțimii, precum și diverse invazii. Arhipelagul maltez a fost părăsit complet pentru o perioadă, până la sosirea oamenilor din Epoca Bronzului (aprox. 2000 î. Hr.), ce însă nu au îmbrățișat cultul templelor monumentale, spre deosebire de arheologii care îl studiază cu interes de peste 180 de ani.