Cum s-au organizat liberalii imediat după ce s-a încheiat Primul Război Mondial

31 03. 2021, 09:18

Ion Gheorghe Duca / Credit foto: Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe

Terminarea Primului Război Mondial și retragerea trupelor Puterilor Centrale din România au permis Guvernului și Regelui să revină de la Iași la Bucureşti, după doi de coșmar pentru țară. La 14 decembrie 1918, Partidul Național Liberal, condus de Ionel Brătianu, preia din nou guvernarea țării într-un moment dificil. În scurtă vreme, urmau să se deschidă lucrările Conferinței de Pace de la Paris, iar în București și alte orașe existau tulburări sociale. Ministru al Agriculturii şi Domeniilor în guvernul ce a fost instalat la mijlocul lunii decembrie 1918, Ion Gheorghe Duca, a lăsat o mărturie importantă despre cum s-au organizat și cu ce probleme s-au confruntat liberalii în acele vremuri grele.

„Brătianu plecând (la Conferința de Pace de la Paris – n.n) a rămas ca noi, sub președinția interimară a lui Pherekyde, să ducem întreaga răspundere a situației interne. Situația nu era ușoară: trebuia să menținem ordinea, să reinstalăm aparatul administrativ, să aprovizionăm populația, să veghem la înaintarea trupelor în Ardeal, să reorganizăm mijloacele de transport, să menținem legăturile cu noile provincii și să asigurăm aplicarea reformei.

În acest scop țineam în fiecare zi un Consiliu de Miniștri la Ministerul de Interne. Acest Consiliu ne răpea mult timp, dar de neapărată trebuință, fiindcă chestiunile ce se iveau erau zilnic atât de numeroase şi de însemnate, iar, pe de altă parte, ele priveau de cele mai multe ori diferite departamente, încât trebuia să avem un schimb de vederi şi să examinăm de comun acord soluțiile ce urmau să fie date.

Totodată, Parlamentul fiind dizolvat şi neavând din cauza Ardealului, în care situația nu era lămurită, posibilitatea să facem alegerile, reduși deci să guvernăm pe cale de decrete-legi, spre a avea o tribună permanentă de la care să aducem la cunoștința țării măsurile pe care le luam, intențiile pe care le aveam şi o tribună de la care să răspundem criticilor ce ni se aduceau – am hotărât: ca să ținem, în fiecare miercuri, între orele 5 şi 6, la Clubul liberal o ședință în care să expunem situația politică a întregii săptămâni.

Aceste consfătuiri mai prezentau un folos, dădeau cel puțin prietenilor noștri politici din Capitală şi din provincie putința să ne formuleze doleanțele diferitelor părți ale țării și categorii sociale și să ne ție mai aproape în curent cu starea de spirit a opiniei publice. (…)

Problema politicienilor care au pactizat cu inamicul

Cât priveşte pe oamenii politici care au pactizat cu inamicul, primul nostru simțământ, când ne-am întors de la Iași, a fost să procedăm fără întârziere la pedepsirea lor. Au şi fost arestați Stere, Lupu Kostaki, Nenițescu, Virgil Arion, I. Slavici și D. D. Pătrășcanu, precum şi vreo 20 de ziariști mai mult sau mai puțin mărunți.

Ne-am izbit însă repede de trei dificultăți: de Rege, de Brătianu și de criteriul precis întru stabilirea vinovățiilor. Regele s-a opus formal la o politică de sancțiuni. Personal, ideea de a da un exemplu în această țară a tuturor indulgențelor convenea și simțămintelor sale intime şi educației sale rigide de militar.

Ştirbei însă, la care considerațiunile de strictă moralitate n-au jucat niciodată însemnătatea cuvenită, socotea inutilă o atare operă de asanare etică. Mai mult, în interesul Dinastiei credea că nu e bine ca Regele să-și facă vrăjmași ireductibili din cei ce urmau a fi astfel condamnați și din înjghebările politice ce susținuseră cauza Puterilor Centrale. (…)

„Osândirea celor vinovați ar fi micșorat strălucirea izbândei”

Brătianu de asemenea era potrivnic pedepsirii celor ce pactizaseră cu inamicul, dar din alte considerațiuni. El socotea că, fiind marele învingător al procesului politic ce se desfășura în ultimii patru ani, avea datoria să se arate mărinimos față de adversarii săi învinși.

Era pentru el o chestiune de conștiință, o preocupare de estetism să nu pară răzbunător și meschin în victoria lui. I se părea că osândirea celor vinovați desigur de purtarea lor ar fi micșorat totuşi strălucirea izbândei lui.

Amnistia, uitarea și iertarea i se înfățișau ca singurele gesturi ce putea face în clipa în care politica lui triumfa şi îi era dat de soartă să înfăptuiască visul secular al neamului românesc. Aceste nobile simțăminte făceau fără îndoială cinste caracterului său”. (Ion Gheorghe Duca, Memorii, volumul IV, Războiul, partea a II-a (1917-1919), Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994)