200 de ani de la Revoluția de la 1821. Ce a însemnat în realitate răscoala lui Tudor Vladimirescu

Revoluția lui Tudor Vladimirescu petrecută pe vremea aceasta, acum 200 de ani, s-a concretizat pe baza nemulțumirii românilor cu privire la domniile fanariote și la dominația otomană, ce nu mai corespundea deloc cu interesele populației și nici cu valorile politico-sociale ale secolului XIX.

Revoluția franceză propagase un set de principii care rămăseseră extrem de populare și în urma Tratatului de la Viena (1815), ce își propusese trecerea în uitare a ”incidentului” parizian petrecut la finele secolului trecut.

• MESAJE DE CRĂCIUN. Cele mai frumoase mesaje, urări şi felicitări pentru cei dragi
• Misiunea Lucy care va studia asteroizii troieni ai planetei Jupiter, lansată astăzi

Liberalismul, drepturile fundamentale ale omului sau parlamentarismul reprezentau amenințări pentru marile monarhii europene, ce doreau restaurarea vechii ordini și asigurarea păcii pe continent, prin intermediul consolidării echilibrului între puteri. Cu toate acestea, Balcanii rămâneau o regiune extrem de neliniștită, în care dezideratul emancipării naționale se regăsea profund ancorat în accepțiunea tinerilor sârbi, greci, români sau bulgari.

GALERIE FOTO

Aceștia se declarau nemulțumiți de modul rudimentar și insensibil prin care Imperiul Otoman, aflat într-o evidentă decădere în raport cu restul imperiilor continentale, administra sau mai bine spus – exploata regiunea.

Epoca fanariotă, o perioadă de stagnare pentru Țările Române

Pentru Țările Române, epoca fanariotă a fost caracterizată de la început de politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de ambiţiile domnitorilor instalați. Conștienți de statutul lor fragil, aceștia încercau să se îmbogățească rapid și să ofere în schimb pe cât posibil Înaltei Porți, exprimându-și recunoștința și loialitatea în fel și chip, în detrimentul poporului.

Mișcarea națională a grecilor și celebra Eteria avea la rândul ei să influențeze semnificativ activitatea pandurilor lui Tudor Vladimirescu, însă cele două grupări urmau mai degrabă să se încurce reciproc, în loc să creeze un front comun – tensiunile politice și miza aflată în joc copleșindu-i pe protagoniști, cum avea să fie și cazul bulgarilor, sârbilor sau albanezilor în această perioadă, însă aceste rebeliuni reprezentau un semnal de alarmă pentru Sublima Poartă, pe care aceasta nu îl putea ignora.

Premisele Revoluției lui Tudor Vladimirescu

În cadrul „Cererilor norodului românesc” (17 ianuarie 1821), un fel de viitoare constituție națională, elaborată de Tudor Vladimirescu cu multă convingere, dar și curaj, se proclama ca „în folosul a toată obştea” să fie instaurată o viaţă politică şi administrativă ”pământeană”(românească) prin eliminarea elementului fanariot.

Actul normativ ar fi urmat să fie înaintat către sultan şi garantat de Austria şi Rusia. Domnul trebuia ales de cler și boieri și să conducă ţara în conformitate cu aceste ”cereri”, în perfectă armonie cu „Adunarea norodului” și în interesul românilor, necondiționat de capriciile sultanului, ca până atunci. Un alt capitol important al programului lui Vladimirescu îl reprezenta constituirea unei armate naționale permanente, alcătuită din panduri și arnăuţi (mercenari albanezi).

Revendicările lui Tudor Vladimirescu

Revendicările lui Tudor Vladimirescu nu au avut impactul sperat de panduri, drept pentru care aceștia au luat în calcul recurgerea la arme și preluarea controlului prin forță.

Revolta propriu-zisă a pandurilor are ca punct de plecare Proclamația de la Padeș (23 ianuarie 1821), ce se adresa către tot „norodul omenesc” din Țara Românească și care cuprinde o serie de revendicări, printre care împărțirea pământurilor marii boierimi și mănăstirilor în folosul țărănimii sau desființarea privilegiilor boierești.

Revoluționarii făceau de această dată un apel la nesupunere, considerând că momentul este propice pentru a-și revendica drepturile și pentru a înfăptui schimbări politice majore, recurgând chiar la forță:

Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Și să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie și lor bine, precum ne sunt făgăduiți! … Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara.”

Tudor Vladimirescu și începutul Revoluției de la 1821

Tudor Vladimirescu a devenit în timp un personaj aproape legendar, sinonim cu dorința de emancipare a românilor și cu îndrăzneala cu care pe parcursul istoriei, diverși conducători români au încercat să se opună dominației otomane și a sistemului socio-politic preexistent.

Tudor s-a născut în satul Vladimir din Gorj, cel mai probabil în 1780, într-o familie de ţărani liberi destul de înstăriți. A devenit unul dintre reprezentanții de seamă a tinerei burghezimi, fiind și un iscusit negustor, arendaşul mai multor moşii, iar ulterior chiar subprefect de Mehedinţi.

A participat la războiul ruso-turc din 1806 – 1812 (soldat cu pierderea Basarabiei în favoarea Imperiului Țarist) în fruntea unui corp de panduri olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” clasa a III-a şi înălţat la gradul de locotenent. În această perioadă se familiarizează cu rigorile organizării unei armate și se remarcă în rândurile pandurilor drept un posibil viitor lider, capabil și viteaz. El nu a avut doar calități militare, ci devenise inclusiv un tânăr intelectual respectat, învățând limbi străine și studiind arta diplomației. El a organizat în cele din urmă unitățile de panduri care deveneau practic nucleul „Adunării norodului” – oastea Revoluţiei de la 1821, pe care el urma să o conducă.

Tudor în primă fază înfrânge rezistența unor ispravnici care i-au ieșit în cale cu mici grupări armate, într-o încercare de a-i opri înaintarea rebelilor și de a păstra ordinea în țară, ordine ce se pierduse inclusiv din pricina morții domnitorului fanariot Alexandru Șuțu (18 ianuarie 1821), în circumstanțe neclare.

Vladimirescu își mobilizează cei aproximativ 5.000 de oameni şi își extinde controlul, purtând corespondența cu diverși boieri ce urmăreau atenți reacțiile marilor imperii învecinate, încercând să observe dacă această rebeliune poate fi încununată cu succes sau se va sfârși în sânge, în urma unei intervenții externe ferme. Tudor spera că turcii erau dornici să găsească o soluţie politică, preferabilă unui conflict armat care ar fi tensionat relațiile cu Imperiul Rus.

Eteriștii complică situația

Pe 22 februarie 1821 mişcarea eteristă traversa graniţele Moldovei cu aprobarea autorităţilor ţariste, însă faptul că liderul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, afirmase în mod necugetat faptul că se bucură de sprijinul ţarului, complica considerabil datele problemei, punându-l pe împăratul rus într-o lumină delicată și tensionând astfel inclusiv situația pandurilor, ce nu știau în ce măsură acțiunile lor îl puteau deranja pe țar și în ce mod ar fi fost indicat să colaboreze cu Eteria.

Țarul s-a dezis rapid de mișcările naționale ale grecilor și românilor, excluzând astfel categoric posibilitatea implicării într-un război de eliberare a popoarelor ortodoxe din Balcani.

Liderul pandurilor nu putea conta pe sprijinul direct al Rusiei, însă nu știa nici în ce măsură putea avea încredere în Eteria lui Ipsilanti. Trebuia găsită o soluție prin care cei doi lideri să nu-și stea în drum reciproc, dar Vladimirescu nu dorea nici să lupte ”cot la cot” cu grecii, temându-se că vor încerca să-și impună agenda și să colaboreze cu românii de pe o poziție de superioritate. Tudor se angaja doar să le asigure marşul eteriştilor spre Dunăre şi să le înlesnească traversarea fluviului.

Pe 22 martie, Tudor Vladimirescu mărturisea unui diplomat austriac nelămurirea sa privind caracterul activității eteriste:

Trebuie însă să vă mărturisesc sincer că înaintarea unor trupe elene (spre Bucureşti), care se află sub comanda prinţului Ipsilanti, mă pune în cea mai mare încurcătură, căci nu ştiu pe ce bază se întemeiază această concentrare de forţe şi nu aş vrea să zădărnicesc eventualele planuri secrete ale unei mari puteri. De aceea am somat pe prinţul Ipsilanti să rămână în afara oraşului Bucureşti, până va fi dat dovezi că este într-adevăr autorizat de o putere mai înaltă pentru acţiunea lui, căci eu nu sunt în niciun caz dispus să […] acționez printr-o comportare neînțeleaptă şi înfierbântată în dezavantajul poporului român”. 

Intrarea armatei revoluționare ale lui Tudor Vladimirescu în București

Pe 21 martie 1821, oastea revoluționară în frunte cu Tudor Vladimirescu intra triumfal în Bucureşti, primită în uralele mulțimii. Tudor va rămâne stăpân în capitală, numit în deplin acord cu voința maselor din București și nu numai, ”Domnul Tudor”. Stabilindu-şi cartierul general în casele brâncoveneşti de lângă Mitropolie, prelua în scurt timp controlul principalelor puncte strategice din oraș, încercând să-și consolideze poziția prin întărirea fortificațiilor.

Tratativele lui Tudor cu boierii s-au încheiat rapid (23 martie) prin semnarea „cărţii de adeverire”, oferită de boieri lui Tudor, săvârșind astfel investitura.

Tudor Vladimirescu știa că se află într-un context internațional delicat, iar acţiunile Eteriei îi făceau în continuare griji, domnul român având așadar nu doar grija răspunsului otoman, ci inclusiv temerea că Alexandru Ipsilanti și eteriștii au uitat scopul lor inițial și au ajuns o grupare paramilitară dezorientată și periculoasă pentru populația autohtonă, predispusă furtului și altor fărădelegi.

Vladimirescu se temea inclusiv de faptul că activitatea anarhică a Eteriei ar putea provoca autoritățile turcești de la Sud de Dunăre, provocând o reacție otomană chiar mai acidă. Eteria se înstăpânise în nordul Munteniei, iar Tudor Vladimirescu se simțea nevoit să dea curs unei runde de negocieri intense, pentru a nu lăsa țara să se scufunde într-un haos total, sfârșind în cele din urmă într-o situație chiar mai precară decât cea dinaintea revoltei declanșate de el.

Rezultatele negocierilor au rămas însă nesatisfăcătoare, otomanii cerând răspicat dezarmarea pandurilor şi reprimarea eteriştilor. Tudor nu a putut accepta condițiile turcilor și hotărăște retragerea în zona întărită a Olteniei, pentru a nu crea un teatru de război chiar în capitală, riscând astfel să distrugă orașul în contextul unui asediu otoman de durată.

La începutul lunii mai – 18.000 de soldaţi otomani au intrat în Moldova pe la Brăila, iar alţi 15.000 de turci traversau Dunărea pe la Calafat, Giurgiu şi Olteniţa. Vladimirescu spera ca o eventuală rezistenţă românească de durată, purtată în ținuturile de baștină ale pandurilor, să atragă atenţia puterilor occidentale, care ar fi putut exercita presiuni asupra Porții, în scopul acceptării revendicărilor românești și încheierii ostilităților.

Retragerea pandurilor și asasinarea lui Tudor Vladimirescu

Pe parcursul lunii mai, Vladimirescu punea la punct retragerea spre Râmnicu Vâlcea și rezistența din Oltenia, lăsând Nordul Munteniei sub autoritatea eteriștilor. Vladimirescu avusese anterior o întâlnire cu Ipsilanti, însă cei doi revoluționari au putut conveni doar zonele în care urmau să-și stabilească armatele, neajungând la o înțelegere constructivă în privința luptei antiotomane.

Din păcate, odată plecați din București, mulți lideri panduri au început să-și piardă încrederea în Vladimirescu, cât și speranța că rebeliunea lor mai putea fi încununată cu succes, constatând cu dezamăgire cum sprijinul internațional întârzia să apară, iar eteriștii acționau haotic și nu putea fi de încredere, în timp ce demonstrația de forță a turcilor se apropia cu certitudine.

Eteriștii începuseră să-l considere pe Vladimirescu un trădător după ce anumiți panduri răspândiseră diverse zvonuri și chiar divulgaseră anumite corespondențe pe care liderul oltean le-ar fi întreținut cu autoritățile otomane, în încercarea sa de a găsi în continuare o cale diplomatică.

Eteriștii erau adepții confruntării directe cu turcii, însă în cazul lui Tudor, ajuns contestat inclusiv de o parte din panduri în urma executării unuia dintre lideri, aveau să pună la punct un complot, în urma căruia Vladimirescu a fost capturat, asasinat și aruncat într-o fântână (28 mai 1821).

Asasinarea lui Tudor Vladimirescu a însemnat în bună măsură încetarea unei activități coerente din partea pandurilor. Aceștia s-au divizat; o parte s-au aliat cu eteriștii, alții au ales să se opună sporadic turcilor, iar o altă parte s-a retras din cadrul confruntărilor, convinși că soarta Revoluției s-a sfârșit odată cu Tudor Vladimirescu.

Sfârșitul epocii fanariote și poziția marilor puteri

Urmările Revoluției din 1821 declanșate de panduri au fost totuși fericite pentru români, otomanii deși au izbutit să îi supună pe panduri și pe eteriști, au înțeles că politica Porții trebuie schimbată, Țările Române trebuind să capete mai multă autonomie.

Situația socio-economică a Țărilor Române trebuia să se îmbunătățească pentru ca noi astfel de rebeliuni să nu se mai repete. Domniile pământene ale lui Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova şi Grigore al IV-lea Ghica în Muntenia, începute în vara anului 1822, au încheiat practic capitolul domniilor fanariote, spre bucuria românilor din cele două țări.

Așadar, importanța Revoluției din 1821 nu poate fi contestată, reprezentând momentul în care chestiunea emancipării românilor a ajuns cu adevărat la urechile marilor puteri. Imperiul Rus nu putea saluta oficial acest deziderat deoarece fusese recent angrenat într-un conflict cu otomanii și nu dorea nici să cadă în dizgrația marilor puteri europene, dar în special în cea a Prusiei sau Austriei – membre ale Sfintei Alianțe.

Cu toate acestea, politica externă a Rusiei viza în continuare (și în special după moartea țarului Alexandru I) sporirea influenței spre mările calde și sprijinirea panslavismului și ortodoxismului din Balcani. De asemenea, Austria considera că slăbirea poziției otomane din Balcani, putea însemna extinderea propriei influențe în regiune, în timp ce Prusia, Franța sau Marea Britanie încurajau în principiu emanciparea națiunilor balcanice, considerând că ar putea avea un efect pozitiv și asupra comerțului, însă nu doreau nici slăbirea excesivă a Porții, temându-se de un dezechilibru care ar fi putut permite expansiunea necontrolată a Rusiei în Sud-Estul Europei.